Azi..

Azi se-mparte-n doi,

Azi nu e despre noi,

Azi nu am chef de tine,

Azi nu suport pe nimeni!

Azi vreau să mă iubesc,

Azi nu prea reușesc,

Azi nu mă înțeleg,

Azi plâng, azi mă reneg!

Azi nu mă lua în seamă,

Azi urlu de pomană,

Azi nu e despre tine,

Azi nu-i nici despre mine!

Azi vreau, mă mint în față,

Azi doare, nu răsfață,

Azi mă simt descentrată,

Azi râd, în altă viață…

Azi nu se-mparte-n doi,

Azi simțim, amândoi,

Azi am doar chef de tine,

Azi mă iubesc pe mine,

Azi da, și mă simt bine,

Azi se tranformă-n cine?!

Azi, dulce..nemurire…

Culoarul verde.

Grăbiți, munciți, dezinteresați, asta am devenit din păcate, atât pentru noi cât și pentru cei ce își petrec timpul alături de noi sau mai degrabă atașați de telefonul mobil sau un altfel de gadget menit să le atragă atenția de la realitate. A ajuns să nu ne mai placă ce vedem și avem în jurul nostru, așa că ne înconjurăm de un bine aparent, virtual, uitând astfel de binele ce îl putem avea și face în lumea reală. Preferăm pesimismul în loc să ne concentrăm asupra optimismului. Nu-ul este mai ușor de acceptat și de manevrat decât da-ul. Și timpul trece. Și totul rămâne la fel. Uităm de zâmbet, de culoare, de savoare, de verde, de bucuria pe care o simțeam când eram mici și ne cățăram în copaci. Dar de fapt, da, care copaci?! Nu cei virtuali, că nu se făceau pe atunci, ci copacii aceia frumoși ce ne minunau cu mărimea lor impresionantă, mai țineți minte?

Acei copaci mă îndeamnă să scriu aceste rânduri. Ei și urmașii lor care de-abia așteaptă să audă și să simtă copilăria cum îi învăluie, cum îi alintă, cum îi hrănește cu toată bunătatea din lume. De asta ducem lipsă, de copaci și de bunătate. De omenie. De iubire. De dăruire. De zâmbet. De verde.

Eu una m-am decis, noua mea culoare preferată este verde. Așa că pe 8 Iulie, împreună cu încă patru iubitori de verde, am să înot la un altfel de concurs pe numele-i Swimathon. Așa, și?!.. vă veți întreba.. Am nevoie de voi și de susținerea voastră, atât materială cât și morală. De astăzi și până pe 8 Iulie ne puteți susține, pe mine cât și echipa Culoarul Verde, donând orice sumă, pe acestă platformă, Swimathon, cu mențiunea faptului că donația este pentru Culoarul Verde! De asemenea, pe 8 Iulie vă invit să ne susțineți și live, ar cam fi o treabă. Dinamo ne va fi gazdă, așa că vă așteptăm!

Ok, dar voi ce primiți în schimb?! Toți donatorii vor primi în primul rând ceva foarte de preț, oxigen. Da, știu, nu se pune, deși contează extrem de tare. Fiecare donator care decide să nu rămână anonim va primi șansa de a planta un pomișor sau de a oferi cadou oxigen generațiilor următoare. Plantarea se va face pe 18 Noiembrie în mai multe locații ce vor fi anunțate pe viitor. Culoarul verde înoată, voi donați și plantați fapte bune. Ușor, nu? Vă mulțumesc pentru sprijin, eu și toți iubitorii de verde!

Chiar crezi? 

Tu chiar crezi că le pasă, despre a ta poveste?

Chiar crezi că îi apasă, de nu mai dau de veste?

Chiar crezi în vorbe calde, ce ascund ignoranță?

Chiar crezi că îți vor binele, sau ce-atârnă-n balanță?

Chiar crezi că-n ape tulburi mai există speranță?

Chiar crezi că se tratează? Tu chiar crezi într-o șansă?

Tu crezi, chiar crezi, și știi prea bine, ei, nu dau importanță…

Când mă privesc prin tine..

Ai reușit să faci din mine doar iubire,

Și când mă văd, o fac privindu-mă prin tine,

Și mă alinți în gând, iar zâmbetu-ți trădează,

Tandrețea cea mai pură din sufletu-ți de gheață..

Ochi ce privesc în jur cu duritate,

Ochi ce se judecă, fără dreptate,

Ochi ce iubesc, ochi plini de demnitate,

Ochi mă privesc, plini de sinceritate..

Doar ochii tăi mă văd fără a cere,

Nimic în schimb, căci eu le sunt plăcere..

Doar tu m-ai transformat, sunt doar iubire,

Cea mai frumoasă sunt.. când mă privesc.. prin tine..

Nefericit

Și tot tu ești nefericit,

Când ai chiar tot, iar el nimic..

Și îl privești, compătimești,

Apoi iar uiți cum să trăiești..

Averi tu vrei ca să aduni,

Muncești, muncești, ca un nebun..

Uiți a te bucura,

Nu ești copil, nu-i joaca ta..

În grabă tot, n-ai timp de-oprit,

Ai viață grea, mult de trudit,

Apoi îl vezi, compătimești..

Muncești, muncești.. dar mai trăiești? 

Când gesturile îți trădează apartenența..

Astăzi este una din zilele acelea în care nervii mă determină să mă exprim în scris. Întâi Mai, zi de sărbătoare, mici, manele și alte tipuri de manifestări de gen. Am fost și noi plecați puțin, atrași de relaxare mai mult decât de muzica tare și îmbrăcămintea sumară. Dar nu de asta sunt revoltată, am alte motive, mult mai serioase din perspectiva mea. 

Autostradă, multe mașini, coadă la Fetești pentru că am rămas în trecut și ne cam place să îl contemplăm și câteodată să îl savurăm. Noi nu, am dat sms, mult mai simplu și frumos, de ce să pierdem minute prețioase în acest fel? O mașină cu nr IF 07 HNF în fața noastră. Șoferul deschide ușor geamul și cu un gest ce îi trădează bărbăția aruncă bonul fiscal, obținut cu chin după ceva minute pierdute la coadă, afară din mașină. Pe carosabil! Eu privesc siderată, nu pot să cred așa ceva! Oameni cu pretenții și fițe, păreau extrem de prețioși atunci când am trecut pe lângă ei și le-am arătat obrazul, aruncă gunoiul pe geam! Mai bine se arunca el direct din mașină, ne-ar fi făcut tuturor un favor!

Când vom învăța să ne respectăm? Cum va trebui să acționăm noi ca și indivizi pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple??? Dacă stam să așteptăm după autorități s-ar putea să ne trezim îngropați în munți de gunoaie, nu că acum am fi departe.. 

Sociatatea, formată din fel și fel de specimene arată cu degetul, fără pic de justificare de altfel, pentru că nu ia niciodată atitudine. Așteaptă. Mereu de la alții. Vorbește. De cele mai multe ori aiurea. Nu se îndreaptă ci mereu încearcă doar să repare. 

Dacă tot ești nesimțit, fă-o la tine acasă! Și încă ceva, nu te înmulți! Poate te recunoști, ah, ce mi-ar mai plăcea! 

Pe-ascuns..

Am dimineți prea lungi când te privesc pe-ascuns,

Și contemplez la ani ce prea frumos s-au scurs..

Zâmbesc ușor, tresari, iar eu adorm la loc,

Răsufli ușurat și mă privești cu dor..

Ai vrea să mă săruți, dar teamă-ți e cumva..

Ca eu să nu tresar, să mă trezești, și-așa..

Iubești să mă privești, la pieptu-ți respirând,

Un aer plin d-amor și sufletu-mi râzând..

Ai dimineți prea lungi când mă privești pe-ascuns..

Oglinda.

Vedem un trup ce-orbește,

În-oglindă se iubește,

E plin de aparențe, 

Îndesat cu tristețe!

Zâmbetul larg trădează,

Durerea ce-o maschează,

Un trup ce prea orbește,

Deloc nu se iubește!

Ochii se-nchid, clipește!

Motive ai, zâmbește!

Trupul ușor dispare..

Dar sufletu-ți nu moare!

Home. The home!

Diminețile încep cu planuri, pe termen scurt, care au la bază nevoi primare, cum ar fi: ce mâncăm, ce bem, cum ne facem ziua mai frumoasă? Mai târziu, după ce glicemia ajunge la limita normală, discuțiile duc spre ceva mai serios. Și de aici se naște planul pe termen lung, plan ce necesită adoptarea unor strategii care să corespundă nevoilor sale, puțin mai elaborate.

Când vine vorba despre casă, și nu orice casă ci casa ta, sau viitoare ta casă, devii extrem de exigent, pentru că, normal, vrei ca aceasta să fie cât mai caldă, primitoare, iubitoare.. să fie cea mai cea! Așa că începi să cauți.. și cauți..și iar cauți. Ineditul este scump și nu este chiar la îndemână.. sau poate că nu ai căutat suficient de bine.

Undeva în București, pe o străduță cochetă, pe numele-i Braziliei, într-o casă și mai cochetă, la numărul șaisprezece, se află The Home. Visele devin realitate din momentul în care pășești pe ușă. Mii de articole așteaptă să ajungă acolo unde le este locul de fapt, în casa ta. De la obiecte decorative până la tablouri și mobilă. Fiecare articol pe care îl găsești aici este ales cu grijă și multă dragoste pentru bun gust de cei ce își dedică viața unei afaceri proprii, clădite cu greu, dar cu multă pasiune. 

Ce este cool despre The Home și poate și greu de întâlnit la noi în țară este mentalitatea afacerii și modul în care aceasta se desfășoară. Clar, concis, elegant, frumos. Simți că ești important, te simți ca acasă, simți că pentru acești oameni contezi. Îți zâmbesc, îți mulțumesc că le-ai trecut pragul, te obligă să te întorci prin amabilitatea lor. Iar dacă ai făcut o comandă on-line, pentru că da, poți face asta, mai ales că magazinul on-line este mult mai extins, spațiul permițând asta, și vrei să vezi produsul și să îl atingi, o poți face, fără a fi obligat să îl achiziționezi ulterior dacă ai constatat că este ceva ce nu îți place de fapt. Pretty cool, huh?! 

Fun fact: The Home caută să își mărească echipa. Au nevoie de cineva cu inițiativă, zâmbet pe buze, inteligență și șarm, poate că au nevoie chiar de tine! Intră pe site, chiar aici, The Home, dă-le un telefon, și cine știe?! Sau dă un share acestei postări, ca să afle și prietenii tăi! Ar fi păcat, mai ales când ar putea să bucure zi de zi prin a aduce casa, acasă…

Pe mine una m-a convins.. am pus ochii pe câteva articole de care am nevoie și am să revin curând pentru a le achiziționa. Ah, au și ceva oferte chiar zilele astea, așa că vă îndemn să le faceți o vizită, virtuală sau nu, acum știți unde. Acasă va căpăta un nou sens, dar mai ales o nouă înfățișare..

Momente în timp.

Parcă a trecut prea mult timp și nu am mai scris nimic deși am gândit multe. L-am lăsat să intervină și să-mi facă planul, adică să mă facă să îi simt lipsa. El. Timpul. El care se scurge atât de repede, el cel ce aleargă și nu își ia nicio pauză, el de care mi se face super dor pentru că nu îl simt niciodată prezent, el la care mă gândesc cum va arăta deși nu am știut niciodată chiar dacă mă privea fix în ochi. Vine și pleacă. Mă bucură, mă face să vreau mai mult. Dar mai ales trece. Repede, necruțător, nemilos, aprig, invizibil. 

Dar nimeni nu îl simte cum trece decât atunci când el se apropie de final, atunci când cineva, cumva, decide că ar fi mai bine să fie trasă cortina, atunci când spectacolul se termină iar de cele mai multe ori deznodământul este nefericit. Atunci îl vrem cu ardoare, îl rugăm să mai stea, îi spunem cât este de minunat și cum o să ajungem să îl venerăm indiferent de vreme sau de a sa atitudine. 

Sănătatea ne conferă o încredere extraordinară, de care nu suntem conștienți. Boala este slăbiciunea care ne determină să fim mai buni, să prețuim clipe și oameni, să apreciem ceea ce cândva era normalitate. Timpul trece oricum, dar este important cum trece. Iar atunci când decide să ne lase în spate, pentru că are alte planuri, cu alte suflete, să știe că nu a fost doar o adiere de vânt ci mai degrabă un uragan de emoții, bunătate și iubire.

Timpul. Nu știu de mi-e prieten sau dușman. Nu știu când va decide să îmi spună adio. Nu știu de vreau să îi aflu planurile, dar știu că vreau să își aducă aminte de mine, cumva. Să tresară, să zâmbească și apoi să îmi îmbrățișeze amintirea. Construim împreună ceva. Încet. Sigur. Un loc unde îi place și lui să stea. Un loc unde se vindecă și el de singurătate. Un loc unde până și el își recunoaște greșelile și încearcă să le remedieze. Un spital. Pentru copiii rămași fără timp, dar care vor cu ardoare să îl alerge și să nu îl prindă niciodată. Un vis. O nebunie. 1 Leu. Timp. Tu ce faci cu timpul tău? Ai vrea să îl donezi? Nu ai idee cât de căutat este, mai ales când se scurge printre degetele devenite neputiincioase..