Tu la ce ai renunța pentru dragoste?

image

Toată lumea o caută, toată lumea o vrea, nimeni nu poate trăi fără ea. Cel mai frumos sentiment pe care îl trăim în această viață este dragostea.
Dar ce se întâmplă atunci când o găsim dar nu este aproape? Suntem dispuși să așteptăm cu răbdare sau să ne mutăm în funcție de partener(ă)?
Eu am renunțat la tot, în trecut, și mi-am urmat partenerul de atunci, și nu regret nici măcar o secundă. Aveam 22 de ani, am călătorit împreună în cele mai frumoase locuri, poate și datorită dragostei pe care ne-o purtam am simțit așa. A fost minunat. Dar acum, la anii pe care îi am, 25 :),  nu știu dacă aș proceda la fel. Cred cu tărie în independența mea și îmi doresc să pot să am grijă de mine, îmi pare tare important, mama e de vină. Să știu că mă pot baza mereu pe ceva al meu, indiferent de situație. Dacă aș găsi dragostea departe de casă, aș încerca să văd măcar dacă funcționează, de asta sunt sigură. Dacă ar încerca și el, posibilitatea ca ceva să iasă, ar crește considerabil.
Independența financiară este importantă de ambele părți și din acest motiv mulți oameni au uitat să iubească cu adevărat. Exploziv, amețitor, pasional. Ai găsit pe cineva care să te facă să simți toate cele de mai sus? Atunci, trăiește!
Viața este așa de scurtă și trece atât de repede încât merită să ne bucurăm de fiecare clipă. Chiar dacă trăim astăzi ceva, iar de mâine nu va mai fi nimic, măcar am simțit, fie dragoste, dezamăgire sau toate la un loc. Frica nu ajută în astfel de situații, ea restricționează simțirea. Mâine este o nouă zi, dacă mai vine, dacă nu, măcar am trăit la intensitate maximă!
Tu la ce ai renunța pentru dragoste? Răspunsul corect ar fi la tot. Răspunsul real este, la nimic, de ce să renunț eu, mai bine renunță altcineva. Sau, de ce ar trebui să sacrific ceva pentru dragoste? Ca să trăiesc!
Este vremea să iubim. Începând cu astăzi!

Teama.

Ce este teama și de ce avem nevoie de ea? Sau mai bine zis, avem oare nevoie să trăim cu teamă?
Am zburat de zeci de ori, începând cu 97, de fiecare dată fără absolut nicio problemă. Și totuși, înaintea fiecărui zbor, am o teamă. Să fie oare teama efectivă de zbor sau mai degrabă teama de moarte? Eu simt o nesiguranță, chiar dacă se spune că avioanele sunt cele mai sigure și că problemele în ceea ce le privește sunt extrem de mici. Pot spune că este lipsa controlului. Ca și atunci când mergi în mașină cu un om cu care nu ai mai mers până atunci. Nu ai cum să ai încredere 100%, așa că apare teama. Teama de moarte sau de un accident din care să nu îți mai revii. Ciudate conexiuni mai face și creierul ăsta al nostru.
Ok, dar de ce ne este frică de moarte? Cine ne garantează că e așa nasol? Și mie îmi este, dar nu am vreo explicație logică. Prima persoană care îmi vine în minte este mama. Mă gândesc cât de tare ar suferi și nu aș vrea asta. În plus, consider că aș vrea să experimentez cât mai multe lucruri, să văd cât mai multe locuri, să mă bucur de oamenii dragi.
Voi încerca să nu mai trăiesc cu teamă, oricum soarta-mi va fi aceeași indiferent de ceea ce aleg să simt. Că doar vorba aia, o viață avem, așa că o voi trăi cu zâmbetul pe buze, cât de mult și frumos se poate!

Cucu-bau!

image

Ori am eu “baftă”, ori trebuie să am subiect de blog, ori trăiesc în România. Un lucru este cert, toate se întâmplă în spatele blocului meu când am eu drum pe acolo. Ca și acum 5 minute. Deși ar trebuie să mă îndrept către mama, stau în parcare și scriu. Poza de sus exprimă într-un fel ceea ce am văzut eu puțin mai devreme, am luat chiar și parte la acțiune, eu fiind un fel de personaj negativ, pentru unii. Da, știu, nerăbdători să aflați. Mergeam către mașină, cu una alta în mână. Când, în parcare, o fetiță la vreo 7 ani așa țipa și plângea, mamaaaa, maaaamaaa. Câteva secunde nu am știut cum să reacționez, am crezut că poate va coborî cineva de undeva și o va liniști, dar nimic. M-am apropiat de ea și i-am spus să se liniștească și să îmi povestească. Ea s-a retras, era și normal, eram o străină. Când, în spate undeva, din spatele unei mașini, răsar două capete. Doi oameni maturi care îmi făceau semne disperate, pe genul să nu îi spun copilei că sunt acolo. Prima mea reacție a fost, uite-o acolo, mai aveam puțin să spun pe mă-ta, dar m-am abținut. De la ce nu am putut să mă abțin au fost următoarele: acestea nu sunt glume pe care trebuie să le faceți unui copil, mi se pare macabru și sinistru, și chiar așa îmi și pare. El, pentru că cele două capete aparțineau cel mai probabil părinților, mi-a dat replica: ce știți dumneavoastră ce glume trebuie sau nu să facem unui copil? De aici concluzia lor, ce te bagi cucoană, ce nu ai treabă? Deci eu, personaj negativ. Poate că este corect, poate că nu știu, poate că sunt un străin, dar consider ca nu așa se face educație. Ei probabil au vrut să îi dea o “lecție”, dar au ales un mod de abordare care mie una îmi pare cel puțin brutal. Copilul s-a speriat, urla! Toate aceste “lecții”  înțelese poate de conștient îi pot afecta viitorul ca adult, subconștientul fiind cel care de fapt conduce din umbră. Da, nu am copii, dar asta nu înseamnă că sunt total cretină. Da, sunt o străină, dar asta nu înseamnă că ar trebui să trec nepăsătoare. Păcat, tare păcat. Adulții au mai multe probleme decât își imaginează, mă întreb cum ar fi reacționat cei doi dacă cineva i-ar fi lăsat în necunoscut, cineva în care ar fi avut încredere oarbă. Nu de ei îmi este milă, nici nu o merită. Doar că acel copil va crește și va fi exact ca și părinții ei! Trist, cel puțin de unde privesc eu!

Traficul.

image

Asta cam așa este, mai ales dimineața și imediat după ce ies de la muncă. Da, sunt femeie, dar le am cu “covrigul”, spre deosebire de mulți alții, indiferent de sex. Este clar că dacă voi întâlni o altă femeie în trafic, o voi abuza verbal dacă merge ca o cizmă, mai ales că mă grăbesc. Mereu. Nu cred că există om la volan care să nu se grăbească, chiar dacă aparent el merge încet, tot trebuie să ajungă cât de repede se poate într-un anumit loc. Și grăbit fiind, se poziționează de obicei pe banda din mijloc, că așa s-a născut. Păi cum să meargă cu 30 de km/h pe prima bandă? Și oricum, atât e și limita superioară impusă de lege, chiar nu încurcă pe nimeni! Greșit! Fraților, vreți să mergeți în marșarier, nu am nimic împotrivă, doar că vă rog, vă implor, stați pe prima bandă, cea de lângă bordură, nu invers. Dacă merg prea tare, este strict problema mea, eu îmi voi încasa amenda, nu voi.
Dar, cei mai pretențioși, rămân pietonii. Când vine vorba despre ei și locul permis de a traversa, să te ferești! Și aici nu vorbesc de semafoare, acolo e “the easy way”, ci de acele treceri de pietoni unde fiecare trece când are chef. Adică din 2 în 2 secunde. Se formează niște grupuri de oameni, un fel de secte. Ei nu se pot coordona în așa fel încât să treacă toți o dată, nu, imposibil, ei vor trece pe rând, în așa fel încât tu să aștepți minim 3 minute la o trecere. Dacă ești prea corect, asta pentru că stă poliția cu mașina undeva exact lângă trecere, fără să acționeze, evident, doar să observe și să amendeze toate neregulile, vei avea de așteptat.
Și cu cât te vei grăbi mai tare, cu atât vei nimeri mai mult într-una dintre situațiile de mai sus, sau chiar într-o combinație care nu va părea prea bună!
Keep calm and drive in Romania! Yeah, right!

Karma.

image

Și cu toții trăim ca și cum nu am mai prinde ziua de mâine. Corect, într-un fel. Dar, totuși, mulți dintre noi ajung să fie bătrâni și să regrete ce au făcut în tinerețe. Pentru că cele mai multe greșeli, se comit în tinerețe față de persoanele care ne iubesc cel mai tare. Mă uitam la bunicii mei aseară. Am trecut să le montez un telefon. Bunica mea îl spăla pe bunicul meu. Ce frumos, nu? Dar el i-a greșit cu multe cât timp a fost tânăr și în putere, cu foarte multe. Și totuși, ea are grijă de el. Nu îl lasă într-un colț. Ba mai mult, îi face de mâncare, îi dă medicamente, îl spală. Și poate că nu ar merita, dar ea le face totuși. Asta înseamnă iubire necondiționată, de care totuși mulți oameni nu mai dau dovadă.
Da, este foarte frumos să trăiești clipa, dar nu să îți bați joc, mai ales de oamenii dragi. Roata se învârte. Și nu sunt toți oamenii buni by default, așa că  există șansa să nimerești la colț.
Putem trăi clipa și fără să ne batem joc, prin sinceritate, în primul rând față de noi. Nu vom fi mereu tineri și neliniștiți. Și cu siguranță vom primi înapoi ceea ce merităm, mai devreme sau mai târziu.
Să ne bucurăm de frumusețe, a vârstei și a valorilor care ar trebui să ne conducă viața, și atunci regretele nu-și vor găsi locul în viețile noastre, acum sau mai târziu. Și da, nu karma e de vină, tu ești!

Eu. Tu. Noi. Eu!

image

Stau și mă uit în jur. Observ multe cupluri care ajung la divorț, mai devreme sau mai târziu. Mă uit și la bunicii mei, la părinții mei. Unii au peste 50 de ani de căsnicie și alții fac 36 de ani, anul acesta. Wow, mie una mi se pare enorm, aproape imposibil de atins în ziua de astăzi. Așa este, vremurile s-au schimbat. Odată cu schimbarea, cu emanciparea, a intervenit și independența, de ambele tabere. Cu siguranță că oamenii “călcau” strâmb și în trecut, dar totul era mult, mult mai discret și la scară mai mică, mai cu milă și bun simț, și perdea. Femeile iertau, dacă aflau, că nu aveau Facebook sau smart phone-uri, poate doar să găsească cine știe ce scrisoare pierdută undeva. Femeile iartă și în ziua de astăzi, mult mai ușor decât bărbații, și nu înțeleg de ce. Este greu să fii singură, să ai responsabilități dar nu este imposibil, mai ales când femeia este mult mai independentă. Și totuși, tot ea, iartă mai mult. Cred că este vorba de teamă. Vai de mine, cine mă mai ia pe mine la 32 de ani? Sunt deja bătrână. Dacă mai are și copii, problema se complică și mai tare, este clar că nu voi găsi pe altcineva care să mă iubească, mai ales că am și copii, un fel de povară, și să îi cer să îi și iubească, este deja imposibil. Lasă, mai bine stau aici, cu el. Aia e dacă mă înșeala, bine că nu mă bate și nu mă înjură, au și copiii un tată, e marfă. Și uite așa trece viața. Apar și regretele mai spre final, urmate de reproșuri care de multe ori se adresează copiilor, gen, mi-am sacrificat viața ca să fiți voi fericiți, să aveți și mamă și tată. Culmea este că în majoritatea cazurilor, nu au fost prea fericiți. Nici nu ar fi avut cum, compromisul trezește frustrări care se revarsă exact asupra celor ce ar fi trebuit să fie salvați de la eterna nefericire.
Și atunci, de ce să alegi această cale? Da, iertarea face bine, dar și despărțirea. Atunci când ești fericit, poți muta munți. Atunci când simți că sacrifici ceva, că mori zi de zi, chiar asta se va întâmpla, atât pentru tine cat și pentru cei din jur.
Poate că există și cazuri excepționale, când iertarea schimbă în bine relația, dar de obicei, urmele rămân. Și nu trec, niciodată. Forgive but never forget. Așa că, acordați-vă o șansă, s-ar putea să fie cel mai bun lucru pe care l-ați făcut vreodată, pentru voi. Și nu numai.

Singurătatea. Sfaturi practice.

De ce cred unii și alții că e așa rău să fii singur? Când stai de vorbă cu ei, parcă le simți tristețea, culmea, nu a ta. Dacă ție îți este bine așa sau dacă tu nu vrei să faci compromisuri, atunci de ce atâta mila? Chiar nu am nevoie de ea. Și mai și concluzionează, după o anumită vârstă, devii mult mai pretențios! Hai măi, pe bune? Este și normal să fie așa, că de-aia am trecut prin viață, ca să știu ce îmi place și ce nu. Din acest motiv sunt și singură, nu îmi place să fac compromisuri, pentru că da, sunt mișto și merit să am un om și mai mișto lângă mine. Dacă vreau. Poate că îmi place singurătatea, liniștea, viața de una singură.
Alte ipoteze au apărut tot în această seară. Discutam cu niște prieteni despre o scenă trăită de curând. Un fel de mix de priviri pe muzică bună, fără nicio finalitate. Curiozitatea mea era de ce, din ce motiv? Dacă te uiți la mine, bărbat fiind, și ai vrea ceva, gen numărul de telefon, ca de exemplu, de ce nu încerci măcar? Ce ai de pierdut? Poate vei avea multe de câștigat, doar că trebuie să miști ceva. Am primit și un răspuns, tot de la prieteni, bine intenționați de altfel, că eman un aer superior. Sau mai pe românește, că sunt puțin fițoasă și că de multe ori resping cu privirea, deși de multe ori zâmbesc, dar poate că așa este, nu mă pot vedea în afara mea. O “ard” inabordabil de cele mai multe ori, până cunosc un om. Poate că se tem săracii bărbați, cine știe. Oricum, nu ai curaj să mă abordezi, nu ești pentru mine! Și oricum, sunt super pretențioasă, adevărul este că am și motive, infinite!
E bună și singurătatea. Poate fi și grea, dar te și ajută. Am mai zis-o și mă repet,   decât singuratate în doi, mai bine singur și fericit!
Sunt bine așa, stop asking!

Inspirația.

Toată lumea o așteaptă, toată lumea o vrea. Este ea, inspirația. Fără ea viața e “pustiu”. Mai în glumă sau mai în serios, chiar are un rol esențial în viețile noastre. Dacă va uitați pe Facebook, cel puțin un prieten, dă “share” unui mesaj motivațional, pe semne că acel mesaj îl inspiră și vrea ca lumea din jur să îl cunoască și eventual să fie de acord cu el, că din acest motiv l-a afișat pe “perete” . Și alți 10 prieteni de-ai vostri, dau cu “like-ul”, ceva de genu că sunt și ei de acord și le place, că parcă bine a mai zis-o ăla care a zis-o primu’. Trăim viața inspirându-ne. Ne place să credem că suntem unici, și suntem într-o oarecare măsură, dar ne construim personalitatea bazându-ne pe ceea ce ne înconjoară, pe relațiile pe care le avem cu familia, prietenii și chiar și cu străinii. Copiem fără să vrem gesturi care ne plac și ne însușim gesturi mai puțin frumoase. Repetăm cuvinte care considerăm că ni se potrivesc. Suntem formați din alți oameni. Puțin de aici, puțin de acolo. Nici nu cred că am putea evolua altfel. Doar că e amuzant să te regăsești în atâția oameni, total diferiți, chiar și față de tine, doar cu anumite lucruri, cuvinte, în comun. Să citești o frază și să ai impresia că tu ai rostit-o sau să te regăsești întru-totul în ea. Uite așa ajungi să te inspiri, poate involuntar.
Este greu cu inspirația, mai ales atunci când ai impresia că te repeți și nu vrei asta. Dacă nu există, atunci mai bine taci, nu cumva să spui ceva neinspirat. Iar atunci când vine, nu trebuie să te lași întrerupt de absolut nimic, că e șireată și scapă printre rânduri.
Sper că am fost destul de inspirată în această seară, dacă nu, mai încerc. Dacă da, tot mai încerc :).

Nunta.

Cel mai mare stres pentru un cuplu, este ziua nunții. Când doi oameni se iubesc, așa tare încât dacă nu au acte, nu se mai poate, decid să se căsătorească. Și de acolo, calvarul. Presiunea cea mai mare vine din partea familiei, culmea. Trebuie să faceți o nuntă mare, că na, am fost și noi la atâția, e rândul lor să vină. Păi da, dar noi ne-am gândit să facem ceva restrâns. Cum? Restrâns? Nu, nu! E inadmisibil! Păi trebuie să vină și ăla și ăla, nu se poate să nu îi invităm, se vor supăra. Și dă-i cu liste, restaurante, biserici, fotografi, cameramani, formații, Dj. Și mult, foarte mult stres! Și inevitabil, certuri pe toate aceste teme. Eu vreau acolo, eu vreau dincolo. Eu vreau lăutari, eu vreau dj. Și pentru ce? O seară de care cei doi, care se iubesc atât de mult, nu se bucură mai deloc. Nici nu au cum. Sunt istoviți. Au alergat timp de un an sau chiar mai mult ca totul să fie perfect. Și oricum nu va fi, cu siguranță cineva va avea ceva de obiectat. Slujba la biserică a fost prea lungă, muzica a fost cam nasoală, mâncarea cam scumpă. Da, mult stres pentru o zi pe care oamenii oricum nu o vor aprecia, pentru mulți doar o altă obligație.
Dragostea înseamnă altceva. Respect. Înțelegere. Susținere. Nicio hârtie nu le va inzeci. Ba poate că le va diminua.
Și totuși cuplurile aleg să treacă prin acest stres numit nuntă. De dragul familiei sau pentru ca ea, s-a visat când era mică, mireasă.
Eu zic doar să ne iubim, despre asta este vorba. Dar dacă vă place stresul, vă ajut personal să fie un stres plăcut.
Ce să zic, casă de piatră!

Prietenii mei.

image

Aseară am ajuns la o concluzie, cel puțin bizară pentru unii și alții, poate chiar și pentru mine. Îmi place să locuiesc aici. Da, știu, poate că în alte țări civilizate, traiul ar putea fi unul mai bun. Dar fără familie și prieteni nebuni, ce m-aș face? Nu sunt deloc genul de persoană care să stea în casă și să se distreze, nici pe departe. Sunt dependentă de oameni, mai ales de cei care îmi sunt dragi, de prietenii mei. Păi unde în altă parte se pleacă de la hai să facem ceva și se ajunge la un grătar la minus 10 grade? Poate că sunt eu norocoasă și am prietenii care trebuie, pentru că știu că dacă aș avea nevoie de ei, ar sări să mă ajute și vice versa. Dacă vreau ceva nou, cumpăr un bilet de avion și ma duc unde vreau, de obicei tot la prieteni și cu prieteni. Nu am nevoie de mai mulți bani, sunt bine așa. Că lucrurile ar putea fi mai roz și în țara asta, nu există dubii, dar mie îmi este bine așa.
Cine nu are prieteni ca ai mei, să-și facă, deși asemenea oameni, mai rar.
Da, îmi place aici. România e țara mea, bună sau rea. Nu mă plâng și mă bucur. Am văzut eu pe pielea mea că se poate și mai rău, mult mai rău.
Pe românește, vă iubesc, nebunilor!