Pisica.

image

M-am cam enervat în această seară. Am ieșit până la mașină să iau ceva, iar în drumul meu spre ea, am întâlnit o pisică. Era așa frumoasă încât îmi venea să o iau acasă. Am mângâiat-o puțin și i-am vorbit, era fericită că o bagă și pe ea cineva în seamă. Arăta foarte bine, blana lungă și foarte curată, burtă grasă, clar nu stătea pe afară. A început să se țină după mine. Am luat ce am avut nevoie de la mașină și m-am întors în bloc. Ea cum a văzut ușa deschisă a și tulit-o pe scară. Din spate am auzit un glas nervos de bărbat : nu, nu, zât! M-am întors să văd care e problema. Un vecin. Supărat foc  că am lăsat mâța pe scara blocului. Nu trebuia să o lăsați, spuse el, își face nevoile pe scară. I-am spus că am crezut că aparține cuiva din bloc, asta în timp ce ma chinuiam să o dau afară, la rugămințile lui. Am reușit. A zâmbit și mi-a spus mândru. Domnișoară, noi aici suntem oameni serioși, nu avem câini sau pisici. Am rămas fără replica. Pe bune? Chiar pe bune? Cum poți să faci frate o astfel de afirmație? Adică ce, dacă am animal de companie înseamnă că sunt neserioasă, sau cum? I-am zis vreo două în gând și am plecat. Plecase și mâța, pentru că altfel, ar fi fost pe scară chiar acum! Femeie neserioasă, știu!
Unii oameni chiar nu au suflet. Sau poate așa e la bătrânețe. Deși, parcă alta ne era vorba. Animalele sunt mult mai bune decât oamenii. Sunt singurele care iubesc necondiționat și până la moarte, cum poate oare cineva să le urască? Aș spune o vorbă de dulce, dar citește și mama.

Advertisements