Gelozia.

image

Iubim. Atât de mult încât simțim că nu mai avem aer fără persoana de lângă noi, deși respirăm fără probleme. Atât de mult încât nu ne putem imagina viața fără acel cineva, deși viața ar merge înainte. Când devine iubirea obsesie și din ce pricină? Da, am iubit. Da, am fost geloasă. Da, am greșit. Gelozia este bună atâta timp cât este cu măsură, ca și toate lucrurile bune în viață. Excesul a constituit întotdeauna o problemă, mai puțin conștietizată de persoanele direct implicate. Cei ce au o problemă, nu cred că au vreo problemă, nu ei. Ei văd problemele altora sau îi văd pe ceilalți ca fiind o problemă orbiți fiind de propriile gânduri. Când ajungi în acest punct este bine să te oprești și să analizezi situația cu care te confrunți, să te analizezi pe tine și să decizi pe ce drum o vei lua. Gelozia este o boală și trebuie tratată ca atare. Când faci și exces, este posibil să ajungi să pierzi totul, inclusiv și mai ales persoana pentru care te-ai luptat cu atâta înverșunare, de care ai devenit obsedat și care te-a obsedat. Ce este mult strică și distruge, mai devreme sau mai târziu. Nimanui nu îi place să se știe controlat, urmărit, hăituit, este pur și simplu incomod. Și toate pleacă din noi. Cu cât suntem mai nesiguri pe cine suntem, cu atât vom deveni mai obsedați de ceea ce ne “aparține”. Vom da vina pe trecut, pe fostele iubiri, pe potențialele iubiri, foarte puțin sau mai deloc pe noi. Gândul ne omoară și ne macină! De fapt noi o facem, inconștienți și orbiți! Mai trist este că peste aceste gânduri nu se așterne niciodată liniștea. Dacă nu avem liniște, nu avem iubire. Iubirea se transformă în ură. Și ura in singurătate!
Hai să ne iubim frumos, începând cu noi! Eu am învățat să fac acest lucru și sunt foarte fericită și puțin geloasă, prea e mișto tipa din oglindă! 🙂

Advertisements

Dragobete aka fiul Dochiei

image

Cine sunt frate ăștia și ce vor de la noi? Este ora 11, pe facebook nicio postare despre dragoste și cât este ea de frumoasă. A trecut ziua aia, pe 14 Februarie s-a sărbătorit, împreună cu o sarma și niște țuică, ca americanu’.
Românu’ ține foarte mult la tradiții. Cred că cel mai tare ține la petreceri, mâncare și băutură, dar trebuie să existe întotdeauna un pretext pentru asta. Nuntă, botez, moț, Paște, Craciun, revelion, onomastică. Și cum sărbătorile nu sunt niciodată suficiente, românu’ și-a însușit și alte sărbători, le-a împrumutat de la americani. Fire adaptabilă din sine, românu’ care prezintă numai calități, a cam uitat de vechile tradiții. Când poți da copy paste, de ce să îți mai bați capul în a-ți promova vechile valori?
Pe scurt, pentru cei care nu știu despre ce este vorba, Dragobetele este sărbătorit astăzi, 24 Februarie, nu de alta, dar poate citește cineva peste o lună și se aducă de iubit, așa, fără motiv.
Dragobetele este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat extrem de frumos și foarte iubăreț. Se spune că cei care se întâlnesc astăzi se vor iubi fără probleme tot anul. Dragobetele este și un zeu al bunei dispoziții, deci vești bune, mâncare și băutură, doar că pe vremuri totul era decent.. Da, cred că din acest motiv nu s-a perpetuat treaba. Ca și tradiție, tinerii se logodeau simbolic sau se făceau frați de sânge. Se mai și alergau și dacă se plăceau, se sărutau în public. Asta mai dimineața așa, seară toată lumea era pusă pe petrecut. Cred că de-aia nu are succes acestă sărbătoare, dimineața trebuie să muncim.
Este trist că ne pierdem zi de zi identitatea ca și popor. Ne este mai comod să facem cum fac alții. Poate mă repet, dar cu drag vă zic, iubiți-vă mult! Dacă aveți noroc, ține tot anul. 🙂

Bunătatea.

image

Există o vorbă, mai multe de fapt, din bătrâni, care sună cam așa, ești bun, ești prost.
Am mai mulți prieteni care îmi repetă chestia asta, dar eu mă înverșunez să cred ca nu este totul în zadar. Fac totul din suflet pentru a ajuta, nu a distruge.
În această dimineață am primit niște acuze și în același timp niște jigniri de la o “prietenă”. Am zâmbit amar și am simțit un gol în stomac. Dezamăgirea venea nu în urma lucrurilor frumoase în care am pus suflet ci în urma unor acuze nefondate și a unei cunoașteri superficiale în ceea ce mă privește. Nu vreau să mi se aducă mulțumiri, nu din acest motiv fac ceea ce fac pentru cei din jurul meu, vreau doar respect și claritate a gândurilor în ceea ce mă privește, plus o analiză cât mai corectă și coerentă. Am greșit în trecut și din asta am și învățat, dar niciodată față de prietenii mei, și mă consider a fi un om cu coloană vertebrală, care știe ce își dorește de la viață și care nu și-ar răni niciodată prietenii pentru ca el să ajungă să fie fericit. Iar prietenii mei adevărați, știu asta. Și-au dat silința să mă cunoască.
Nu cred că dacă sunt bună, sunt proastă. Nu voi înceta să fiu așa cum sunt, dar voi fi mai atentă, asta este clar. Nu eu nasc frustrări, alea vin din interiorul fiecărei persoane. Nu eu distrug, asta se întâmplă datorită acuzelor nefondate. Eu construiesc și întrețin relații ce merită asta, care se triază zi de zi și care mă duc acolo unde trebuie să ajung.
Draga mea, îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii! Sincer îți doresc numai bine și să fii fericită, deși am dubii că vei reuși, sau nu vei mai avea prietene, e mai sigur așa, nu? Rănile se vindecă, sufletul rămâne același, de ambele sensuri! Și eu mă privesc în oglindă și mă analizez, mă plac, sunt chiar un om mișto! Cine nu are ochi să vadă asta, să meargă mai departe! Fără mine, evident.

Așa-i românu partea a 3-ea

image

Da, textul nu este tocmai românesc, dar reflectă tare bine realitatea ce dureros ne înconjoară.
Treaba stă in felul următor.
Ele, machiate, cu toate cele mulate și cât mai colorate, că trebuie să iasă in evidență. Umblă de obicei în haită, că altfel nu ai cum să ai spor la sală, parcă dacă nu ai cu cine să schimbi o vorbă, trebuie să stai numai pe telefon, și e nașpa, na. Oricum, telefonul este atașat de mână, se desprinde foarte greu și atunci când se întâmplă, este pentru foarte puțin timp. În plus, ce dracu’, doar nu faci selfie cu mâna goală, și cine știe când te apucă să pozezi, trebuie să fie la îndemână. Și da, check in obligatoriu, ca la avion, altfel nu te primesc ăștia la sală.
Ei, care mai de care mai dotați, când vine vorba de musculatură, în rest, am dubii. De multe ori se și aplică, dar nu le spune nimeni așa că sunt lăsați să creadă ce vor. Jumătate din timpul petrecut la sală, va fi irosit în fața oglinzii, flexând pe rând diferite membre cu gândul că ceva este diferit față de acum 3 minute. Și ei umblă tot în haită, ca să se poată holba mai bine la fetele colorate, că na, din acest motiv au ales și această sală, e mai selectă. Și cu cât vine mai multă lume, cu atât devin unii și alții mai interesanți și interesați, de sport, evident.
Oricum, toată lumea concurează, ele cu ochii pe ele, și invers, nu cumva să fie cineva mai arătos în sală.
Da frate, dacă nu ai urlat în gura mare că mergi la sală, degeaba o faci.
Viața asta virtuală ne-a luat mințile. Nimic nu mai este ca înainte. Facem totul pentru alții, nu pentru noi. Sau cel puțin eu asta observ. Dar dacă asta este moda, trebuie să fim în trend, nu? Sau poate că trebuie doar să învățăm să trăim, pentru noi!

Fericirea.

image

Nu știu care este motivul pentru care ne imaginăm că fericirea o putem simți doar împreună cu partenerul nostru și în niciun caz separat.
Așa este, dragostea ne dă o poftă nebună de viață, ne face să plutim, să visăm, să devenim mai buni cu cei din jur. Dar noi, de ce uităm de noi în lipsa ei? De ce trebuie să ne bazăm existența învârtindu-ne în juru-i și să ne petrecem timpul căutând-o?
Eu una recunosc, când iubesc parcă sunt lovită în moalele capului de un obiect ce mă face să uit tot ce are legătură cu mine. Sau asta am făcut până acum. Încerc să schimb acest aspect, încerc să îmi dedic mai mult timp mie și să îi las pe cei din jur să se mai descurce și singuri, sunt singură că o vor face cu brio. Și sunt fericită cu toate activitățile pe care le întreprind, alături de oamenii pe care îi iubesc și care doresc să-și petreacă timpul în exact același fel. Da, am ales să fim fericiți împreună, chiar dacă suntem doar prieteni, dar acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că eram deja fericiți și separat.
Cert este că fericirea vine din noi și doar noi o putem determina. Putem fi înconjurați de 10 oameni și să ne simțim singuri sau putem fi singuri și să fim cei mai fericiți, de noi depinde.
Gândurile pe care le nutrim ne conduc spre ceea ce simțim.
Motive să fim fericiți? Infinite! Iar fericirea atrage fericire, nu oare asta ne dorim cel mai mult?
Fericirea are chipul meu :). A ta, cum arată?

Copy/Paste

image

Nu știu cum se face, dar tot ce inventează americanu’, devine contagios. Și cum românu’ este un fel de chinez mai mic, copiază orice așa-zisă sărbătoare sau o sărbătorește ca și cum ar fi fost a lui de când lumea și pământul.
Pentru resturante și magazine este cea mai bună promovare, mai ales că implică costuri minime și aglomerație maximă. Plus că acestea au fel și fel de “promoții” care nu trebuiesc ratate, nici în ruptul capului. Nu mai au nevoie de nu știu ce publicitate, toată lumea știe că astăzi este Sfântul Jigodie, în concluzie, toată lumea investește: flori, dulciuri, resturante, plușuri. Nebunie maximă, că așa e pe timp de sărbătoare, și dacă ar deveni și legală ar fi super, cel puțin pentru angajați.
Cel mai tare mi se pare altceva. Și anume supărarea fetelor, de obicei, implicate într-o relație amoroasă, fie ea de prietenie sau căsnicie. Această supărare intervine atunci când acestea constată cu stupoare că iubitul lor nu le-a dăruit nimic, mai ales când se întâmplă o sărbătoare așa mare. Păi cum, e Sfântul Jigodie și tu nimic? Nici măcar o floare sau nimic altceva? Este inadmisibil! Și plânsete, și supărări, și fel și fel de gânduri gri spre negre.
Eu una consider că anumite gesturi trebuiesc făcute mai des, indiferent de ocazie, în ambele sensuri. Și bărbatul merită să primească același tratament, de preferat a se evita florile, și nu neapărat cu o anumită ocazie. Așa cum și bărbatul trebuie să ajute cu treburile casnice, dar asta este deja altă discuție. Așa că dragii mei, iubiți-vă mult, des și cu putere, dar mai ales zilnic și fără a fi împinși de la spate de o anumită sărbătoare sau ocazie.
Vă pup, pentru că e Sâmbăta! 🙂

Așa-i românu’ partea a 2-a

Never ending story.. M-am mutat cu casa, așa că am tot cărat zilele astea. După ce mi-am rupt cocoașa, atât eu cât și ai mei, am apelat la o firmă care să îmi mute patul, aka viața mea, este minunat și declar pe această cale că îl iubesc, și alte chestii. A meritat fiecare bănuț. Oamenii chiar super profi, dacă aveți nevoie pe viitor, vă pot da contactul, fac și relocări internaționale. Dar să revin la oile noastre. Românu’ și curiozitatea merg mână în mână. Tipii care m-au ajutat cu mutarea au fost puțin zgomotoși, nici nu ai cum altfel, așa că vecinii au început cu întrebările. Cine, ce, unde? Curiozitate maximă! Uși deschise, frunți încruntate și disperare, asta din cauza lipsei de informații. Românul s-a născut informator la SRI. Dacă nu lucrează acolo, măcar să știe și el ce și cum, ca să nu moară prost și ca să aibă seara subiect de discuție la cină: “până să vii tu de la muncă, au fost unii pe aici și au cărat una-alta..nu am aflat eu ce și cum, dar mă văd mâine cu vecina la o cafea și o întreb eu, că era pe geam când s-a întâmplat, mie de la ușă îmi era rușine”.
Urâte obiceiuri mai au unii și alții, merită înjurați la propriu. Chiar nu avem dreptul la viață privată? Chiar toată lumea trebuie să știe tot? Dacă vreau eu, îți povestesc, dacă nu, vei întreba cu siguranță un vecin.
Chiar râdeam cu niște colegi la muncă pe tema vecinilor. Cred că fiecare scară are alocată câte o babă, un fel se Mafalda sau oracolul blocului n. Ea știe cine a intrat și de câte ori pe scară, cine și ce și-a cumpărat și mai ales de unde, la ce ora a ajuns fiecare acasă, care pe cine a chemat în vizită și cel mai important aspect, câți stau într-un apartament și dacă sunt restanți la întreținere. Are un excel, sigur! Și moare, dar tot nu știe că a înșelat-o bărbac-su toată viața. Dacă a avut preocupări, a murit de grija altora!
Așa că, fiecare cu viața lui, e mai sănătos și cu mult mai frumos! Și lista continua…

Așa-i românu’

Românul are un simț foarte dezvoltat al proprietății. Până nu cumpără, nu se lasă. Nu știu de ce este așa, poate că din cauză că așa am fost învățați de mici, așa trebuia să fie, ca să ai un rost. Altfel, nu se poate! Și uite așa apare presiunea. Trebuie să îmi cumpăr o casă, o mașină. Trebuie neapărat să mă căsătoresc dacă vreau un copil, altfel nu voi fi în rând cu lumea, sau mai știu eu ce alte inepții. Și uite așa ne legăm. De locuri și de oameni. Uite așa devenim rigizi. Nu mai facem eforturi să evoluăm. Dacă mi-am luat casă aici, ce să mai îmi caut job in altă parte, nu are sens. Iar de aici pleacă și nemulțumirea, că românu’ are și această “calitate”, mereu nemulțumit. Mereu cu ochii la altu’ și niciodată la el. Mereu comparându-se când nu există termen de comparație. Mereu dorindu-și mai mult, când nu ridică nici măcar un deget în acest sens.
Cel mai tare mă enervează sfaturile sau îngrijorarea. Vai, dar tu ce faci? Stai cu chirie? Pai mai bine îți iei o casă, plătești rată. Been there, done that. Și nu mai vreau asta. Până la urmă eu știu ce vreau și eu decid.
Fără bătăi de cap, rate și nebunii. Traiesc clipa și viața până la urmă. Mă plimb și nu respect nicio regulă, doar ceea ce îmi impun eu și câteodată societatea, deși nu e corect.
Vreau să mă mut mâine, o voi face, fără  teama că am lăsat ceva în urmă. Și nu mă refer la oameni, ci la chestiile materiale care nu ne aduc niciun beneficiu real, ci doar, poate, o relaxare. Deși, fără rate, viața “e” pustiu. Așa că relaxarea nu vine niciodată atunci când stai față în față cu realitatea.
Când plătești o chirie, parcă presiunea e mai mică. Când zici bancă, este clar vorba de adrenalină.. Și nu una ce merită a fi menționată.
Fiecare face ce vrea. Eu la această dată am ales libertatea, poate de mâine mă voi răzgândi, dar este treaba mea
Doar a mea.
Oricum, dacă vrem schimbare ca și popor, trebuie să începem cu noi! Să vedem ce fac alții cu atâta succes și cum de reușesc. Să ne uităm mai mult in oglindă și mai puțin în lateral. Și să alegem noi pentru noi, nu trebuie să ne lăsăm mereu conduși!

Experiența celor 10 km

image

Nu am îndrăznit să îi spun maraton, pentru că în trecut mi s-a atras atenția, dar este vorba de o cursă, de 10 km, la care am participat recent. Adică ieri. Nu este prima, dar este prima de acest gen, în totalitate caz umanitar. Cam toate merg pe acest principiu, în sensul în care o parte din bani ajung la anumite fundații, din acest motiv vă și îndemn să încercați, măcar o dată. Am mai spus chestia asta și poate că mă repet, dar nu-i nimic, nu am fost niciodată înnebunită după alergat, deși am făcut sport de performanță o grămadă de ani, dar acum parcă pun alt preț, pe toate, mai ales pe sănătate.
Să revin la evenimentul care a avut loc ieri. Un eveniment la care se presupune că au participat 15.000 de oameni. Da, chiar extraordinar. Foarte multă lume adunată și unită pentru aceeași cauză, lupta împotriva cancerului. Înainte de start, crainicul ne-a adresat câteva întrebări. “Câți dintre voi cunoașteți pe cineva care a fost afectat de cancer? Vă rog să ridicați o mână în aer”. În jur, o mare de oameni, mâini ridicate peste tot. Nu cred că era o singură persoană care să nu fi ridicat mâna. A urmat o altă întrebare. ” Câți dintre voi ați suferit de cancer? Vă rog să ridicați o mână în aer.” Și am văzut iar mâini în aer, mai puține ca prima dată, dar nu deloc. Și ultima întrebare, “Câți dintre voi sunt încă sub tratament? Vă rog să ridicați o mână în aer.” Și da, erau mâini ridicate, multe. Cum să nu te impresioneze așa ceva? Cum să privești viața la fel? Lacrimi. Care nu ajută, dar care parcă te fac să devii mai conștient.
Cursa a început la scurt timp după. Am văzut de la copii la bătrâni, toți au alergat. La un moment dat am simțit că nu mai pot, pe la km 7. Când, pe lângă mine, a trecut un băiețel. Nu avea mai mult de 10 ani. Avea un tricou alb pe care îi era scris numele, Liam, nu am să uit acest nume prea curând. Mai jos era scris un text, “în memoria iubitei mele mame”. Și eu care credeam că nu mai pot, amarnic m-am înșelat.
Și asta este doar una dintre povești. Cu siguranță mulți oameni trec sau au trecut prin asta. Da, sănătatea este cea mai de preț. Dacă o avem, putem face tot ceea ce ne dorim. Putem ajuta și ne putem bucura de viață. O viață oricum prea scurtă!
Mulțumesc tuturor celor ce m-au susținut și sper să o facă și în viitor. Doar noi putem schimba cine suntem. Cu ajutorul nostru și a celor din jur. Prin altruism și bunătate. Și prin conștientizare. Realizați oare cât suntem de norocoși?
Va urma..
image