O șansă la viață. Sau nu…

image

Câinele, cel mai bun prieten al omului. Era chiar și un banc pe tema asta, suna ceva de genu: dacă îți bagi soția și câinele într-un portbagaj, cine se va bucura atunci când îl vei deschide?
Animalele sunt mult mai bune decât oamenii și precum copiii, necesită multă dragoste și din când în când mâncare. Le simți bucuria atunci când ajungi acasă, o bucurie care nu este determinată de mai mult decât nevoia lor de tine.
Colega mea a vrut să adopte un cățel, așa că a mers la Bucov, acolo unde sunt duși toți câinii de pe stradă. Nu știu în ce condiții trăiesc, dar nicăieri nu este ca acasă, chiar și pentru un câine. Cert este că nu a luat de acolo un cățel și niciun cățel nu a reușit să se bucure de o nouă viață. I s-au cerut mai multe chestii, gen, act de proprietate, adeverință de salariat și 200 de Ron. Primele două ca să demonstreze că are venit, iar suma de bani pentru cheltuielile pe care le-a avut statul cu acel sărman animal. A renunțat. Nu neapărat din pricina banilor, deși nu este chiar o sumă mică, ci din pricina cerințelor care sunt puțin exagerate. Se pare că tot omul este de vină, cine altcineva? În trecut, după adopție, câinii au fost iarăși găsiți pe străzi. Poate din vina lor, pentru că au fugit, sau poate pentru că oamenii care i-au adoptat, au renunțat la ei mult prea ușor. Nu prea li se oferă șanse, așa cum este și în viața de zi cu zi.
Eu cred că omul cu suflet se poate diferenția ușor. Mai cred că oricine are nevoie, merită să fie ajutat. În acest fel, autoritățile nu fac altceva decât să încetinească procesul de adopție. Justificat într-un fel. Vrem câini care să fie iubiți și ocrotiți.
Greu când vine vorba de adopție, dar cei care așteaptă sunt cei mai afectați! Și tot ei sunt privați de fericire, dragoste și mai ales o viață nouă..

Habibi, bine venit la Dubai!

Când vine vorba de Dubai, toată lumea parcă încremenește. Ceva se întâmplă în mintea oamenilor, de zici că o iau razna. Nu am fost niciodată fascinată de acest loc, am ajuns aici datorită unor împrejurări, unii ar spune favorabile. Am o prietenă pe care nu am mai văzut-o de 9 ani, da, o eternitate. După multe încercări eșuate am reușit să ne vedem. Aici. Bine, ea stă în alt emirat, lângă faimosul Dubai. Ea stă lângă plajă, ceva de vis. Voi ajunge acasă mâine și întrebările vor curge. Deci, ia zi domne’, cum e acolo? Opulență, lux, curățenie. Cam astea sunt cuvintele care caracterizează acest emirat. Da, este impresionant. Da, este diferit. Dar pentru mine alte locuri mi-au părut mult mai interesante în lumea asta mare, și nu am văzut nici măcar un sfert. Istoria are frumusețea ei. Istoria are magie.
În rest, ca și în alte țări arabe, oameni care păstrează tradiții. Ei, îmbrăcați în alb, cu niște robe până-n pământ, pe care le duc la dry cleaning. Ele, versiunea în negru, să se chinuie, că de-aia-s femei, doar că, în funcție de soț, mai mult sau mai puțin acoperite la cap. Ei, au dreptul la harem. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Într-un fel, eu cred că e bine, barem se cunosc fetele între ele, nu riscă nicio boală, merg împreună la control, tip top mini top. Ele, au doar un soț. Eh, uite că asta nu îmi place. Păi e frumos așa? Egalitate nu avem și noi?
Una peste alta, cald în această perioadă a anului, vreme perfectă de plajă, dacă avem noroc de soare.
Dacă vă dau banii afară din casă și nu știți ce să faceți cu ei, eu zic să găsiți o cauză nobilă. Înnebuniți după shopping, fițe și figuri?
Welcome to Dubai!

Eterna și fascinanta Rom(mânie)

image

2015. Bevery Hills, un cartier select din orașul Ploiești. Ploiești, un oraș de mărime medie, situat la 60 de km de capitala României. România, o țară situată în sud-estul Europei. Europa, unul dintre cele șapte continente ale lumii. Încă o dată, 2015. Și da, pentru unii, undeva în lumea a 3 ea se întâmplă un eveniment de genu’. O căruță-i trasă de un cal amărât și leșinat de foame. Toate aceste lucruri se întâmplă într-un oraș, pe străzile acestuia, cu sau fără voia autorităților locale. Și nu de ieri sau de astăzi, ci de foarte mult timp.
Nu sunt rasistă, dar am ceva împotriva oamenilor care au ceva împotriva muncii. Indiferent de poziția socială, consider că fiecare om este capabil să își câștige existența, totul este să își dorească. Împins și ajutat de societate.
Ne uităm la alții și ne dorim să ajungem să trăim ca și ei, dar nimeni nu face nimic. Cu toții așteaptă, poate cumva, cândva, cineva va rezolva această problemă. Doar că, totul pornește de la populație. Un om nu poate schimba o mentalitate. Eu nu mai vreau să văd așa ceva pe stradă și cred că niciun cetățean care muncește și își plătește taxele la zi nu își dorește asta.
Da, poate că și cei aflați în căruță au muncit ca să strângă atâtea sticle, dar dacă noi le-am fi reciclat, nu ar mai fi avut ce să strângă. E și mizeria noastră și oricât de educați ne credem a fi, mai avem multe de învățat și de aplicat în viața de zi cu zi.
Ne plimbăm și visăm, eu una asta fac. Mi-aș dori să revin la un moment dat acasă și să mă simt ca în vacanță. Străzi curate, oameni civilizați și relaxați.
Poate în altă viață.. Până atunci, rămâne fascinația.. Și încercarea de a schimba ceva.

Făt Frumos este iluzionist!

image

Vrem sau nu să recunoaștem, ne iluzionăm când vine vorba de anumiți oameni, care ne pare că fac anumite gesturi și rostesc anumite cuvinte. Ei spun ceva, noi auzim ce vrem, de obicei ceea ce ne imaginăm. Așa și pornește totul de fapt. Dintr-o iluzie. Toți caută partenerul perfect dar când te uiți în jur vei constata că nu prea există. Pornim la drum cu gândul la Făt Frumos. Fetelor, trezirea, nu există! Există doar ceea ce acceptăm noi și cam atât. Gândul ne modelează viața. De mici, fetele își imaginează cum va arăta viitorul lor soț. Tot de atunci ele își sădesc anumite gânduri și își fac planuri peste planuri. Și când ajung la maturitate, încep să-l caute. Dar ce să vezi? Nu prea există. Așa că văd în fiecare bărbat pe care îl întâlnesc, un produs al imaginației care nu coincide cu realitatea. Acceptă și își asumă. Își găsește scuze și îi găsește scuze. Consideră că așa trebuie să arate fericirea chiar dacă plânge cu orele, chiar dacă el nu prea stă pe acasă, iar atunci când o face mai mult o ignoră. Și câte și mai câte. Cert este un lucru, femeile în general sunt atrase de indiferență. Bizar, dar asta le stârnește atenția. La început poate părea interesant, dar dacă se dezvoltă o relație, lucrurile se complică. Și deși senzația este că iubirea crește, de fapt crește doar adicția la senzația aceea de nesiguranță, de indiferență, în niciun caz la iubire. Iubirea înseamnă total altceva. Nu înseamnă un Făt Frumos pe un cal alb, aka o mașină șmecheră, ci un om care să îți fie aproape și să te adore, așa simplu, cum e el. Fără jocuri de cuvinte, fără durere de niciun fel, fără iluzii.
Visele pot deveni realitate doar dacă realitatea este pentru unii un vis. Altfel, este încă un coșmar provenit dintr-o iluzie, cea mai grea, cea a iubirii.

Martie. Un chin?

image

Da, femeia merită și trebuie să fie sărbătorită, dar doar de către bărbat. Nu știu care e treaba cu darurile pe care și le fac femeile între ele. Cum de s-a ajuns aici și de ce? Ok, toată lumea vrea să fie amabilă și cu foarte mult bun simț, toate doamnele așa au învățat de la părinți că ar fi cilivizat, dar mie una nu prea îmi pare că s-ar potrivi ocaziei. Doar dacă femeia respectivă s-a născut de 1 sau 8 Martie, altfel, este de datoria bărbatului să facă astfel de gesturi. Și așa, el nu prea face d-astea, iar acum este ajutat și de toată publicitatea oferită cu ocazia acestor sărbători, nu ca în alte dăți, când este obligat să-și aducă singur aminte (vezi zi de naștere a soției sau și mai rău, ziua căsătoriei), noroc că există smart phone-uri din astea care îi pot aminti.
Iar atunci când primești ceva din partea altei femei și tu ești conștientă că nu i-ai luat nimic in schimb, te simți stânjenită și într-o anumită măsură datoare. Dacă ești norocoasă să facă “gestul” de 1 Martie, ai timp până pe 8 să te revanșezi, dacă nu, aia e, dai din umeri și spui o glumă.
Cu bărbații este mult, dar mult mai ușor. Un zâmbet cald și ai scăpat. Ei nici nu sunt extrem de pretențioși. Se bucură că scapă de această povară, zâmbetul sau poate altceva din partea interlocutoarei, gen un sărut pe obraz, sunt doar un mic bonus și o palmă invizibilă pe spate care le întărește și mai tare convingerea că sunt bărbați adevărați. Și sunt, au avut tupeu să țină atâtea flori în mână fără să se simtă stânjeniți.
Dar gata, anul acesta a trecut. Mama va primi mereu ceva din partea mea cu această ocazie, deși ea ar merita să primească zilnic câte ceva. În rest, aștept să fiu răsfățată! Merit, normal! Și nu doar cu astfel de ocazii, dar “that’s a different story”.

Câte cruci pot încăpea pe parbriz și mai ales de ce?

image

Aș vrea să înțeleg, pe bune că mi-aș dori. Și totuși, nu cred că am să înțeleg prea curând de ce unii aleg să își “decoreze” în acest hal, interiorul mașinii. Cred că am să-i întreb data viitoare când ne întâlnim în trafic. M-am și gândit la o serie de întrebări, după cum urmează :
Credeți în Dumnezeu?
Numarul crucilor este direct proporțional cu? (poate mă gândesc și la ceva variante de răspuns, sunt singură că ar ajuta)
Sunteți dependent(ă)? De ce?
Așteptați cu nerăbdare urmatoarea sărbătoare ca să achiziționați ceva unicat?
Dacă nu veți mai avea loc pe parbriz, vă veți cumpăra o dubă sau și mai bine, un camion?
Singura mea problemă este teama, că sigur am să-i irit pe posesorii bolizilor care dețin astfel de minunății și cine știe unde ajung, oricâte cruci ar deține ei. Nu știu de ce, dar presimt că s-ar simți ofensați, deși singuri au ales, și-au făcut-o cu mâna lor. Sau oare să fi fost Duhul Sfânt? Dar ce, el umblă doar in Dacii? E naționalist sau cum? Că la mine nu a ajuns. Sau poate e treaba aia cu postul, păcătoșii nu primesc nimic, dar pot visa! Asta fac și eu, visez să nu mă lovesc vreodată atât de tare la cap încât să ajung să îmi cumpăr 10 cruci ventuzate de care să nu mai văd la stop culoarea semaforului și care să mă conducă pe culoarea roșie cine știe pe unde, știm noi care e treaba cu acea culoare mai sus menționată. Și nicio cruce din lume să nu mă mai salveze, nici măcar aia de pe munții Bucegi.
La întrebarea din titlu, eu una nu am răspuns, dar și când îl voi afla! Pe crucea mea că o să vă placă! 🙂

Prostia.

image

Oh, da! Nu aș fi vrut să încep așa, dar din pacate suntem înconjurați de proști. “Care este!”
Și mai trist, este că se și înmulțesc, mult, prost și fără rost, cum altfel?
Prostia a devenit temă de amuzament. Dacă ne uităm în jurul nostru vom constata cu stupoare că prostia este promovată mult mai mult decât un act de cultură. Prostia vinde. Prostia amuză. Prostia este înțeleasă și de proști. Facebook sau TV, prostia este prezentă. Cele mai nasoale chestii le vezi pe Facebook, cei mai mari idioți, acolo sunt promovați, că sunt foarte amuzanți, sau cel puțin așa par. Poate că sunt, într-o anumită măsură, mă amuz și eu fix 5 secunde, după care îmi dau seama că de fapt ceea ce văd mă întristează. Nu mă pot bucura atunci când realizez că suntem “reprezentați”, involuntar, de astfel de specimene. Multe animale au un IQ mai ridicat, sunt singură. Pe Facebook e cu share, la TV se numește popularitate. Nu contează că nu știe să vorbească, că este mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, că se ceartă ca la ușa cortului, important este că vinde și/sau amuză.
Și după ne întrebăm de ce oare au străinii preconcepții când vine vorba de români? Păi sincer, voi nu ați avea? Sunt singură că da, pentru că ceea ce vedem la TV sau în altă parte, ne influențează modul de a gândi. Câți dintre voi s-ar muta în Iran sau Iraq? Exact!
Dacă prostia ar durea, mulți ar plânge. Hai să ne mândrim cu ce avem mai bun, chiar dacă înseamnă mai puțin. Esențele tari stau în sticluțe mici. Dar merită să fie promovate mai mult. Totul începe cu noi, v-am mai zis!
Prostia-i la putere. Până când? Noi decidem…