Caut băiat înmatriculat la Brașov!

De câte ori în viață nu ați fi dorit să faceți ceva diferit? De câte ori oare nu ați trecut pe lângă cineva și v-ați zâmbit și atât? Poate că după acel zâmbet ar mai fi urmat ceva dacă ați fi îndrăznit să faceți un pas înainte, că altfel nu ar fi funcționat. În această seară am pățit o chestie similara cu descrierea de mai sus, poate doar puțin mai complexă. Un tip dezorientat, sau cel puțin așa părea, a ocupat trei benzi în încercarea lui de a vira la stânga de pe o străduță laterală, undeva pe Magheru! Eram undeva in centrul Bucureștiului, pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, însoțită de două prietene și încercam să ajung acasă. I-am zâmbit și l-am făcut să își dea seama că a ocupat cam mult spațiu, el și Dacia lui Logan de culoare deschisă, nu știu dacă era albă sau gri, era noapte, care era înmatriculată la Brașov, asta sigur! Numărul de la mașină nu îl mai știu, eram atentă la zâmbet :). M-am oferit să îl ajut să se orienteze mai ușor și părea dispus în a încerca, doar că drumurile noastre s-au separat brusc. M-a binedispus această “întâlnire” și chiar vorbeam cu fetele în mașină, ne imaginam cât de frumos ar fi dacă ar încerca să mă găsească după numărul de înmatriculare al mașinii mele, noi fetele suntem chiar romantice, nu glumă! După care am zis că aș putea să fac eu o încercare! Hei, tu, băiatul cu Loganul de Brașov, dacă citești asta, să știi că ai un zâmbet frumos! Și oferta rămâne valabilă! Someone please call 911, poate știu ei unde s-a dus! 🙂

Advertisements

Fără titlu!

Aceasta este o conversație reală, rog seriozitate!
Introducere: mă întorceam cu Oreo de la un loc de joacă pentru câini. Obosiți amândoi așteptam cu nerăbdare să ajungem acasă. Mai avem doar puțin, când, în fața noastră, doi tineri care nu aveau mai mult de 18 anișori au pornit-o în a discuta.
Noi pășeam atent în urma lor până când nu am mai putut suporta și i-am depășit!
Cuprins:
Ea (vorbea la telefon) : Da fă, pâine ai luat? Pâineeee! ( nu părea prea satisfăcută de răspuns și a închis telefonul cu un aer greu și parcă trist în același timp)
El: Vrei fă?, și îi întinde ce parea a fi o ciocolată.
Ea (în scârbă): Nuuu. Nu îmi place! Ți-am zis de atâtea ori! (cu coada ochiului observă că există și spectatori, bine, mai mult eu și fără voia mea, nu aș fi plătit niciodată pentru a vedea un spectacol așa de prost, sau dacă aș fi făcut-o, m-aș fi ridicat și aș fi plecat fix în mijlocul lui)
El: Da’ ia fă! Aseară ți-a plăcut, acu’ ai început să faci figuri!
Ea: Mă, da’ tu nu-nțelegi că nu vreau că nu îmi place!?
El: Prost o fi ăla care ți-o mai lua ție orice! (și buf una peste creștetul capului, să se știe cine-i șefu)
Ea: Hahahaha. Pot să îmi iau și singură, nu e nevoie să îmi iei tu! (palma probabil chiar era o mângâiere)
El: Fă, e ultima oară când te întreb, vrei? Că dacă nu o arunc! (pe jos, evident, că doar nu îl apuca acum bunul simț)
Ea: Hai nu o arunca, că poate mănânci mai târziu (vezi dacă ți-o iei, devii mai grijulie).
Încheiere : nu am mai putut și am simțit nevoia să îi depășesc. I-am mai auzit vorbind fără să vreau, despre mâncare la ore târzii, dar nu vreau și nu pot să mă mai chinui încercând să reproduc așa numita conversație!
Concluzie: trăim într-o țară plină de oameni care nu au habar să vorbească și să se poarte! Problema este că ei se înmulțesc extrem de repede, efectul advers al manelelor, cel mai probabil! Și în curând ne vor domina, au început deja, media este plină! Ce putem face noi? Am putea să emigrăm și să ne rugăm la o bombă, după care să ne întoarcem liniștiți și să repopulăm țara. Am putea să îi dăm ca exemplu negativ copiilor noștri, pentru cei care au avut curajul să facă măcar un copil în țara asta și să ne rugăm că binele va învinge cândva, cumva.
Dacă aveți și alte sugestii, le aștept.
Trăim în România și asta ne pre(ocupă) tot timpul!

Daria.

image

Daria, Daria Tudor este o foarte tânără pianistă, dar la câtă experiență a acumulat până la această vârstă, unii ar spune că este deja bătrână, în ale pianului. Ea cu siguranță și tărie crede că mai are multe de învățat și de studiat și că nici atunci nu îi va fi de ajuns.
Pe Daria o știu de când era micuță. În ochii ei am putut să văd mereu determinare și dragoste nemărginită pentru muzica clasică. Mulți o văd ca pe un copil talentat, și este, să nu mă înțelegeți greșit, dar este și un copil care a muncit din greu ca să ajungă unde este acum. Un copil care a uitat poate de copilărie și s-a cufundat în lumea ei, acolo unde notele și pianul i-au fost parteneri de joacă! Și ce parteneri, unii care emit pretenții și care nu se mulțumesc prea ușor. Daria, 17 ani de viață și 14 ani în care în viață a mai avut un partener de nădejde, pianul.
Nu știu câți dintre voi ați auzit-o cum cântă, voi încerca eu să redau în cuvinte, deși îmi va fi destul de greu. Daria se schimbă din momentul în care se așează în fața pianului. Pupilele i se dilată și degetele iau o altă formă. Simte fiecare notă și poate că și mai important decât asta, face publicul să simtă muzica! Simți cum pielea ți se face de găină și te minunezi cum două mânuțe atât de fragile pot oferi atâta plăcere! O încântare, o bucurie, o plăcere infinită. Mintea nu se mai satură și în același timp nu își poate imagina cum este posibil așa ceva!
Și nu spun asta doar pentru că o cunosc, mai bine nu spun nimic decât să mint, chiar este minunată această fată, nu doar ca artist ci și ca om! Sunt foarte fericită că am avut ocazia să o cunosc și să am parte de toată minunăția ei!
Daria, baftă la Berlin. Și să știi ca noi toți cei care te iubim și te respectăm, te așteptăm acasă. Poate că dacă oamenii ar învăța să iubească valorile adevarate, noi ca și popor am avea mai puține de pierdut! Și nu uita, ești minunată!

image

Nu ai nevoie de argumente, lasă-te purtat de suflet!

image

Este mai bine să previi decât să tratezi, asta este clar. Oamenii ajută, dar de multe ori o fac din momentul când a început să fie prea târziu! Oricât de multă bună voință am avea, anumite aspecte nu le mai putem schimba. De aceea este bine să trăim aici și acum pentru a clădi un mâine, astăzi. Și să încercăm să schimbăm cât putem, tot începând cu ziua de azi!
În weekend am participat la o alergare, o alergare organizată la alt nivel, dar care a avut la bază același principiu, strângerea de fonduri pentru o anumită cauză. S-a făcut că am alergat alături de un domn care s-a ocupat de organizare, un englez care m-a întrebat ce anume m-a determinat să vin să alerg. Eu cred că fără să vreau, mi-am format un speech, dar cu el nu era nevoie, îl ajuta mentalitatea și locul în care s-a născut, avea alte principii. Nu spun că noi nu suntem darnici, chiar suntem un popor super cald, doar că avem rețineri, și el avea când i-am spus despre cauza noastră frumoasă, poate că este de înțeles, dar totuși, ce înseamnă 1 leu? Sau 25 de euro cenți? Sau 20 de pence? Chiar nu e mult, chiar se poate trăi fără! Dar cel mai frumos și minunat lucru este că putem construi ceva din leul tău și al tău și al meu!
Din păcate, dacă noi nu avem încredere în noi, nici alții nu o vor dobândi! Eu am atâta încredere în voi toți!
Un vis, o nebunie! Oameni și dăruire! Leu peste leu! La final, un spital unde copiii bolnavi de cancer se vor putea trata în condiții normale.
Am atâtea argumente încât aș putea să scriu o carte. Dar prefer să acționez! Și nu doar eu, ci și alți “nebuni”  ca mine localizați după cum urmează : Brașov, Bacău, Brăila, București, Craiova, Sibiu, Cluj-Napoca, Galați, Moinești, Vaslui și Timișoara. Eu sunt la Ploiești, poate nu știați :).
Ce vom face noi? Vom alerga, vom zâmbi, vom dărui și la final vom construi. Dar numai și numai cu ajutorul vostru!
Eu vă aștept la Sala Sporturilor Olimpia din Ploiești pe 4 Iulie începând cu ora 9. Și vă mulțumesc, știu că ne vom vedea și revedea plini de emoții! Veniți și cu un zâmbet! Vom fi mai aproape cu un pas de realizarea unui vis, datorită vouă! Cum să nu zâmbești când ai un suflet așa frumos?

image

Trei zile făr’ de Facebook. Întâmplare reală.

image

Acum jumătate de oră am decis să îmi închid contul de Facebook, pe o perioadă determinată și bine definită în avans, trei zile. Gurile rele spun că nu am să rezist prea mult timp fără el, fără contul meu de toate zilele, gurile rele fiind doar una de fapt, restul, de cinci, mă vor întreaba mâine ce m-a apucat. Eh, ce să ma apuce, dorința de a vedea cum e fără. Sincer, deja îmi este greu. Și a trecut doar o jumătate de oră. Oricum, am decis să scriu în fiecare zi câte ceva.
Prima zi, de fapt seară. Cred că din cauză că mi-am dezactivat contul nu am mai găsit loc de parcare, sunt singură că ăsta e motivul, trebuie să îl reactivez cât de repede. Am început să văd pe unde merg atunci când cobor din mașină, nu prea îmi place cartierul în care trăiesc, să mă mut oare? Mai bine revin la contul de Facebook, mai puțin costisitor. Oare oamenii vorbesc despre plecarea mea neașteptată? Cu un singur click și revin în lumea lor, a noastră! Oare sunt dependentă? Hai că exagerez, nu mi-a venit până acum să intru pe Facebook decât de 10 ori. Noroc că am blog și câine. Wowww, mi-am luat câine. Să îl pun repede pe Facebook să îl vadă toată lumea. Hai că nu e așa greu fără Facebook. Revin și mâine cu relatări. Doar aici.
Ce mâine, a trecut o oră. M-am jucat cu câinele, e chiar simpatic, am dat drumul la tv, dar tot cu gândul la el stau. El se gândește oare la mine? Greu, foarte greu. Am primit și întrebarea dacă sunt supărată. De ce aș fi? Viața fără Facebook este extraordinară! Cred că mâine fac curat în casă. Vă anunț pe această cale, dacă e. Și pe Facebook, dar mai durează. Oricum nu îmi citește nimeni blog-ul altfel, am nevoie de Facebook, gata m-am convins. Mă bag la somn. Relatez și mâine. Da, aici!!!
Prima dimineață fără el. Nu credeam că poate fi așa de greu, chiar să nu ai nicio informație despre nimeni și nimic? Un chin! Ce mai contează Rusia sau NATO? Da, e clar, voi bea o cafea și după fac curat. Nici mie nu îmi vine să cred. Și voi verifica mailul, poate cine știe ce primesc. Nu știu dacă voi rezista, încep să am dubii. Și totuși mai sunt oameni care au reușit, ar trebui să scrie o carte în acest sens. Sau poate că o voi scrie eu după această experiență de neegalat!
Este ora 11, timpul parcă stă în loc, știe și el că ceea ce fac nu este tocmai în regulă. Am reușit să fac curat. Nu foarte mult, că bate la ochi, în plus, simt așa că ma ia cu călduri. O fi din cauza că nu am aer condiționat sau poate pentru că nu mai știu ce se întâmplă în lumea virtuală devenită reală de aproape 12 ore?! Nici cuvintele nu mi le mai găsesc. Le caut și revin. Și îmi repet în gând : poți, poți, poți!
Este ora 1(3), Facebook-ul nu l-am deschis, dar nici mult nu mai aveam, din instinct. A mai sesizat o prietenă că lipsesc de pe el și m-a căutat prin alte metode, hai că parcă simt că aparțin și eu cuiva, poate poate primesc și vreun telefon, ia să stau lângă el.
Pff, am deschis aplicația de pe telefon, dar am ieșit repede, nimic nu am văzut.. Cât de aproape am fost. Prea la îndemână, poate că ar trebui să șterg aplicația de tot. Eh, mai stau puțin.
Am oprit să iau un pui la rotisor, au doar cu usturoi, da, semne peste tot, e clar, doar că mă ambiționez eu așa aiurea. Lasă că intru puțin de la mama ca să văd care e treaba, avem ceva prieteni comuni și îmi pot face o idee, fie ea și minusculă. Și nu sunt nici măcar la jumătatea primei zile. Dacă o țin tot așa voi scrie un roman într-un timp record.
Atașez și niște poze. Aici mimam fericirea, multe femei fac asta doar că puține recunosc. Până și câinele este oripilat, get back on Facebook woman, you are driving me crazy!

image

   ——(prima zi făr’ de Facebook)—–

Am observat că cel mai greu este dimineața și seara, și toată ziua când ai un moment liber, sau ți-l faci special pentru a intra pe Facebook, adică mereu. Sunt o adevărată eroină, gata, m-am catalogat!
Au trecut aproape 24 de ore! Atâtea lucruri sunt diferite în jurul meu, sau am început să am vedenii. Un lucru este cert, aștept cu nerăbdare să îmi reactivez contul de Facebook. Între timp ce credeți că fac? Citesc! Cu TV ul am probleme, vedeți mai în urmă un articol dacă vă roade curiozitatea, deși nu cred, și dacă ați ajuns să citiți până aici, nici asta nu prea cred. Să văd mâine ce fac. Relatez, sigur că da.

image

— a doua seară când nu îmi dă pace (semnat Oreo, câinele ei) – – –

Mai e puțin, doar puțin și scap de ea! Să își reactiveze contul ăla că mă scoate din minți. Da, poza asta este doar o iluzie, mimez și eu fericirea, este deja prea târziu.. În plus, nimeni nu mă aude! Să fie clar, Facebook-ul poate reda  liniștea, exterioară și interioară!
Am lăsat puțin telefonul din mână și ia uite ce pățesc. Sau poate este o iluzie, cred că telefonul este posedat. Da, oficial a trecut prima zi. Pare a fi din ce în ce mai ușor. Chiar și câinele meu răsuflă ușurat, cred că este fericit că îi acord mai multă atenție!
This is the morning after the night before. Cea de-a doua dimineață făr’ de Facebook. Am scos câinele afară la prima oră, nici cafeau nu am băut-o. Și el, ce credeți? A stat neclintit. A coborât scările cu entuziasm dar după aceea ceva s-a întâmplat. Aveți și imagini cu ipostaza șocantă în care l-am surprins. Am început să dau vina pe el, este mult mai ușor. Acum, ajunși din nou în casă, am constatat că are nevoie de hrană, wow, asta da știre.. Eh, dacă era contul activ, sigur îmi zicea cineva ceva și acționam mai devreme, deși parcă s-a mai mărit, cred că i-a dat tata de mâncare, că el e singurul din familie care nu are Facebook!

image

—Oreo vrea ca Facebook să revină în viețile noastre, haideți să îl ajutăm. Cu un simplu share, cineva, cumva îl va hrani și îl va ajuta să se dezvolte—

Oficial nu mai sunt interesată de Facebook! Doar de oamenii care postează acolo fel și fel de chestii intetesante, la care eu nu mai am acces, culmea, de bună voie și nesilită de nimeni! Dar au mai rămas doar 24 de ore, greul a trecut, activitățile mele s-au înmulțit, viața-i frumoasă și merită trăită! Încep să mă admir din ce în ce mai mult, câtă stăpânire, curaj, toate într-un singur trup, mai rar, vă spun, mai rar…
Am observat că făr’ de Facebook am început să comunic mai mult cu oamenii din jur, mulți de altfel la număr. Totuși, din cauza lipsei lui, am devenit cam irascibilă. Și știu că mulți și-o cam merită, dar ar trebui să citesc și eu codul bunelor maniere. Nu cred că am timp până mâine, așa că lasă, îmi va trece de la sine când voi lua în sfârșit gura aceea de oxigen! Oh Facebook, Facebook, încă puțin și ne vom revedea, mai mult eu pe tine.. Ce dor mi-a fost să îmi fie dor, iar acum când îmi e, aș vrea să nu îmi fi fost vreodată! Filosofie pură!
A venit și seara, ultima dintre cele trei. Mâine seară pe la această oră voi da scroll. Sus, jos, sus, jos. Oh happy night! Sunt pregătită și emoționată. Parcă zici că primesc un premiu! Sunt curioasă câți m-au șters din listă și câți au sesizat că nu mai respir același aer, Facebook air. Da, încă puțin. Mult a fost dar nu mai e!
Ah, ce-ar fi mers un Facebook la cafeaua asta de dimineață, ceva extraordinar. Ce ar putea fi mai frumos pe stomacul gol? Doar câteva ore, mă repet? Ah, nu, că nu simt niciun fel de entuziasm, ce e așa o mare scofală?
Nici nu știu ce am să fac prima dată când ne vom reîntâlni, un selfie, un like, un share, un comment!? Mai e puțin și văd eu cum fac!
Vă spun, viața fără Facebook e pustiu. Și dacă nu mă credeți, rog un test, minim trei zile! Sau poate vom avea ziua mondială făr’ de Facebook! Trei zile fără el și am început să gândesc, sau poate-i doar o coincidență! Cred că e și de la bucata aia de carte citită în lipsă de. Dar oare mă voi readapta la această viață cu Facebook? Hmmm.. 3, 2, 1..uitasem cât e de bineee! Guess who’s back?

Decepția.

image

Era una din acele zile în care zâmbea. Ea zâmbea de obicei, dar acum zâmbetul ei avea altă culoare. Dacă nu o cunoașteai ai fi crezut că este îndrăgostită, avea așa un aer ușor adolescentin. Plutea. Gândurile că viața ei ar putea lua o altă turnură o făceau să tremure de plăcere. Simțea că el este și că a venit clipa când va putea să simtă din nou ceea ce nu mai simțise de ani de zile. Nu îl cunoaștea prea bine dar stârnea în ea emoții demult uitate. Și mai ales o intriga felul lui de a fi, acela pe care ajunsese să îl cunoască în urma unor conversații pline de savoare, oh, și cât îi plăceau ei conversațiile. Încă mai zâmbea cu gândul la el, la ce ar putea să fie, la îmbrățișarea de dimineață, la pasiunile comune, la conversații.
Da, zâmbea de fericire. Zâmbea pentru că era naivă, nu proastă, doar credulă. Credea că cineva este capabil să o iubească pe ea, să îi iubească sufletul și inocența, să îi ofere conversații și îmbrățișări pentru că așa vrea nu doar pentru diversitate. Și pentru gleznele ei subțiri. Și pentru că iubește muzica rock și marea. Și pentru că are cel mai fermecător zâmbet. Și mai ales pentru că și ea l-ar fi iubit. Pentru că o face cu atâta ușurință și fără să ceară nimic înapoi. Și pentru că nu are nevoie de niciun pretext, doar de puțin text.
Ea încă zâmbește, amar. E un zâmbet cu alte nuanțe, un zâmbet necunoscut chiar și ei. Nu era el, iar s-a iluzionat.. Și i-am zis să nu mai aibă încredere în oameni…

Viața. Cugetări la drum de seară.

Acaparați de superficialitate, judecăm. Rănim. Distrugem. Oamenii sunt foarte greu de mulțumit, dacă nu cumva imposibil. Au ceva, dar vor altceva. Găsesc defecte în orice, oricum, oriunde. Și sunt permanent nemulțumiți. Nu realizează ceea ce au decât în momentul în care dispare. Iar când dispare, nu mai e, deci se plâng și de acest lucru. Nu mai luptă, dar își doresc. Nu mai zâmbesc, dar vor să fie fericiți. Nu iubesc dar știu că ei merită să fie iubiți indiferent de natura firii lor.
Trăim într-o lume unde banii au cel mai mare avantaj. Ei indică drumul ce merită a fi urmat, oamenii ce merită să sufere din cauza lor, sufletele ce se distrug pe parcurs.
Trăim fără să trăim de fapt, ci doar pentru a exista. Ne complacem crezând că așa ar trebui să fie. Dorim să fim apreciați de oameni care nu ne apreciază și nu îi apreciem pe cei care o fac, ar fi prea facil.
Viața e o joacă. O joacă care se va termina la un moment dat. O joacă mai scurtă sau mai lungă, unde partenerii nu sunt mereu cei mai de seamă. Păcat că trebuie să ne lovim de sus ca să putem să punem preț pe ce e mai jos.
Viața.. Vine și trece. Aspect cert, trebuie trăită, dar cu demnitate și respect. Și mai ales iubire, de sine și de semeni.

Cum mi-a schimbat viața o emisiune de la ora cinci!

Astăzi este una din zilele acelea, când i-am dat drumul. La ora asta am de obicei alte preocupări mult mai interesante. Și totuși am făcut-o. Am zis că poate cine știe, văd și eu ceva interesant. Mda, m-am înșelat. Deși nu asta căutam, am ajuns să fiu iar dezamăgită. Noroc că mai există canale de muzică care nu au ajuns la prostituția extremă, maneaua, ceea ce nu pot spune despre toate așa zisele tv show-uri autohtone. Chiar așa de tâmpiți am devenit? Chiar nu mai există deloc subiecte de presă interesante? Înțeleg că televiziunile își doresc rating, dar parcă e prea de tot! Ce ne trebuie calitate atâta timp cât avem cantitate? Valabil în ambele sensuri, invitați și public. La orice oră din zi sau din noapte, la orice emisiune tv care se întâmplă live și pe loc, incultura va fi prezentă. Sub diferite forme și mărimi, dar de-a dreptul sufocantă! Cred că oamenii inteligenți nu mai apasă pe butonul roșu al telecomenzii. Cu siguranță nici un om care are ceva de spus nu se uită la astfel de “emisiuni” care nu aduc niciun plus de valoare existentei nimănui! Cred că și câinele meu ar vrea cu disperare să închid televizorul la auzul vorbelor de duh rostite de diverși, care ar putea fi cu ușurință personajele principale ale unui film de groază!
Da, dezamăgită, asta sunt. Se vede, nu? Ei lasă, că a avut și el, tv-ul, un aport în viața mea, m-a determinat să aștern aceste cuvinte pe foaie. Și pentru voi. Ați avut răbdare să mă citiți, și nici măcar nu v-am arătat nimic compromițător. Încă. 🙂

Când îngerilor li se taie aripile!

image

O știți pe Ioana? Tânăra despre care ne povestea Alex puțin mai devreme în această dimineață, cea care atunci când se va naște va avea poate o șansă în plus la viață și datorită nouă. Dar pe Ionuț îl știți? Nici eu nu îl știam până acum o jumătate de oră, când entuziastă pregăteam împreună cu o colegă niște urne pentru monedele 1 leu.org. Și ea îmi spune: “ai vorbit cu Tibi?”, plus descrierea de rigoare, deși știam despre cine vorbește. Eu zâmbitoare:” despre ce să vorbesc?”
Despre Ionuț era vorba. Un băiețel de 6 anișori. Un băiețel care sigur are cel mai pur și inocent zâmbet. Un băiețel care a fost diagnosticat cu neuroblastom retroperitoneal stânga stadiul 4. Pe înțelesul nostru, cancer! Cred că este cel mai urât cuvânt pe care îl am în vocabular! Cel mai mudar și mai mizerabil! Sunt atât de revoltată! De ce ei? De ce trebuie să sufere? De ce rămân îngerii fără aripi?
Am început ziua frumos, cu gânduri bune și multă pozitivitate! Aș vrea să pot să îi schimb destinul lui Ionuț, așa că vă rog să încercăm să îl ajutăm.
Cine poate și dorește, poate dona niște bănuți direct aici: MARIANA MINESCU, RO93RZBR0000060017704323, sau poate ajuta familia cu sfaturi, referințe la 0734 083 306, MINESCU EUGEN!
Poate cine știe, lipim aripile acolo unde le este locul!