Decepția.

image

Era una din acele zile în care zâmbea. Ea zâmbea de obicei, dar acum zâmbetul ei avea altă culoare. Dacă nu o cunoașteai ai fi crezut că este îndrăgostită, avea așa un aer ușor adolescentin. Plutea. Gândurile că viața ei ar putea lua o altă turnură o făceau să tremure de plăcere. Simțea că el este și că a venit clipa când va putea să simtă din nou ceea ce nu mai simțise de ani de zile. Nu îl cunoaștea prea bine dar stârnea în ea emoții demult uitate. Și mai ales o intriga felul lui de a fi, acela pe care ajunsese să îl cunoască în urma unor conversații pline de savoare, oh, și cât îi plăceau ei conversațiile. Încă mai zâmbea cu gândul la el, la ce ar putea să fie, la îmbrățișarea de dimineață, la pasiunile comune, la conversații.
Da, zâmbea de fericire. Zâmbea pentru că era naivă, nu proastă, doar credulă. Credea că cineva este capabil să o iubească pe ea, să îi iubească sufletul și inocența, să îi ofere conversații și îmbrățișări pentru că așa vrea nu doar pentru diversitate. Și pentru gleznele ei subțiri. Și pentru că iubește muzica rock și marea. Și pentru că are cel mai fermecător zâmbet. Și mai ales pentru că și ea l-ar fi iubit. Pentru că o face cu atâta ușurință și fără să ceară nimic înapoi. Și pentru că nu are nevoie de niciun pretext, doar de puțin text.
Ea încă zâmbește, amar. E un zâmbet cu alte nuanțe, un zâmbet necunoscut chiar și ei. Nu era el, iar s-a iluzionat.. Și i-am zis să nu mai aibă încredere în oameni…

Advertisements