Andreea.

Un apel telefonic de la un număr necunoscut îi perturbă liniștea. A stat puțin să se gândească dacă să răspundă sau ba, până la urma urmei nu cunoștea numărul care o apela și nu avea nicio obligație. S-a gândit că poate e cineva cunoscut care are o urgență, așa că a răspuns.
– Bună seara, Andreea?, spuse o voce masculină care aproape că se stingea la celălalt capăt.
– Da, spuse ea cu cel mai mare nod din gât. Credea că e Victor. În sfârșit a avut curajul să o sune!
– Scuze că îmi permit să te sun așa târziu, doar că acum ți-am aflat numărul și nu am vrut să mai aștept nicio clipă. Sunt eu, tati!
– Care tati? Bună seara!
– Aș vrea să ne vedem, aș vrea să îți explic, am atâtea lucruri să îți spun..
– Nu avem de ce să ne vedem, eu nici măcar nu știu cine sunteți. Au trecut 20 de ani de când nu ne-am mai văzut, asta dacă sunteți într-adevăr cine pretindeți, sau mai bine spus de când nu m-ați mai văzut. Îmi pare rău, dar este mai bine așa. Vă rog să nu mă mai sunați, nu voi mai răspunde. E mai bine așa!
Și liniște totală. Nu îi venea să creadă. A vorbit cu el. El la care a visat toată copilăria. Lui căruia i-a scris sute de scrisori pe care nu a știut niciodată unde să le trimită. El, tatăl ei. Tatăl ei care a fost mereu absent și acum venea să îi ceară ce? Iertare? Iubire? Sau ce oare putea să își dorească de la ea? Și auzi tu, a avut și tupeul fantastic să îi spună că e tati. Tati al cui? În ce univers paralel? Lacrimile îi curgeau pe obraji. Ar fi vrut ca cineva, cumva să o aducă la realitate. Sigur fusese un vis. Sau un coșmar?
– Mami, ce bine că ai ajuns acasă! Hai că m-a sunat un tip. Spunea că e tati. Dar de unde avea numărul meu?! Crezi că putea fi el? Ce o fi vrut?
– Da mami, el era.
– Cum? De unde ești singură? Tu i-ai dat numărul meu de telefon, nu? Păi parcă ziceai că nu mai ai habar de ceea ce face..
– M-a căutat acum ceva vreme. Iartă-mă, mi-a fost milă de el. Mi-a spus că are o boală incurabilă și că nu știe cât mai are de trăit. M-a implorat să îi dau numărul tău de telefon sau adresa noastră. Nu am știut cum să procedez, e tatăl tău..
– Da, cu numele! Și acum ce ar vrea? Să îi fiu aproape așa cum nu mi-a fost el mie? Să îl îndrum așa cum nu m-a îndrumat el? Să îmi fie milă așa cum nu i-a fost lui? Zi mamă, zi! Dă-mi tu o soluție! Tu ce ai face în locul meu?
– Off, măi mami! Aș fi vrut să ai un tată aproape, mi-ar fi plăcut ca și el să își dorească asta nu doar acum când știe că e pe cale să piardă tot, să fi simțit pierderea acum 20 de ani, dar lucrurile nu stau așa cum ne dorim. Acționează cum crezi, dar iartă-mă. Am zis că ar fi șansa ta să îl vezi și să îi adresezi toate întrebările care te macină, de ce să ți-o iau?
– Mai degrabă șansa lui! Pe care nu o va primi! Doar pentru că suferă de o boală nu înseamnă să i se ierte toate păcatele. Eu când plângeam nopți la rând, unde era? Își trăia viața, nu? Am fost o piedică, cum de am devenit altceva între timp? Spune-i că nu îl iert. Nu am cum. Anii petrecuți fără el dar cu gândul la el mă împiedică să mă obișnuiesc cu ideea că el există cu adevărat. Am nevoie de 20 de ani care să îmi confirme acest aspect. Dacă îi mai are, să mă aștepte, dacă nu, să se gândească la mine. Cu dor, cu dragoste, cu amar și resemnat. Așa am făcut și eu. Și încă o mai fac!
– Te rog să te mai gândești! Ești încă în stare de șoc.. Îmi pare rău! Mă ierți?
– Nu trebuia să faci asta, ar fi trebuit să mă întrebi.. Dar normal că te iert! Te iubesc, mama. Și îți mulțumesc! Ai fost atât de curajoasă, nu ca el!
– Și eu te iubesc! Și te vreau fericită! Atât!
– Te am pe tine. Îmi ești suficientă! Ok?
– Da, mama. Dar totuși..
– Mă mai gândesc. Dar nu cred. Pentru tine promit să încerc să îi dau șansa vieții lui. Să vadă ce a ratat! Oricum e mult prea târziu să mai recupereze orice! Dar mai ales dragostea pe care i-am purtat-o deși nu a meritat-o! Vedem. E târziu. Te iubesc. Noapte bună, mami!

Advertisements

Egalitatea.

image

Nu am mai scris de ceva timp. Stau și mă tot gândesc, oare cuvintele mele pot schimba ceva? Oare ceea ce s-a format deja își poate modifica structura doar pentru că citește trei cuvinte aruncate de o nebună pe o foaie virtuală?
Eu nu am o gândire pesimistă, altfel nici nu mai eram aici, pentru că sunt, nu e nimeni programat să scrie în locul meu, încă. Nu scriu doar de dragul de a o face, scriu cu suflet și cu gândul că măcar un om dintre cei cinci care mă citesc își va schimba măcar puțin perspectiva asupra vieții.
Am avut o discuție acum puțin timp cu cineva și am realizat că de fapt nu știm nimic, unul despre altul, alții despre noi și mai ales noi despre noi! Nu știm ce vrem. V-ați întrebat vreodată, băi, eu ce vreau de la viața asta? Ce așteptări am și mai ales ce am eu de gând să fac în așa fel încât să îmi și trăiesc așteptările? Eu zic că nu. Întrebările sunt superficiale. Gen. Băi, noi ce mâncăm astăzi? Ai plătit facturile? Ne vedem? Ce facem în concediu?
Și altă discuție era cea cu egalitatea. Ne naștem toți egali. În primele secunde de viață, toți copiii au același șanse la viață. În primul rând sunt sănătoși. Sau ar trebui să fie. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Depinde unde te naști, depinde ce gene te definesc, depinde ce educație primești. Sunt foarte mulți factori care stau la baza noastră. Unii oameni nu au nicio problemă, niciodată. Ei pot duce o viață dulce, lipsită de griji și probleme, lipsită de boli, dar care a început și se va termina la fel ca a altor oameni care au întâmpinat numai probleme, boli și durere. Și care inevitabil se întreabă, unde este egalitatea? De ce eu am îndurat și am murit secundă și secundă iar ei nu au simțit decât plăcere?
Tare mult mi-aș dori și eu să aflu acest răspuns. Până acum pot spune că fac parte din categoria celor norocoși. Doar că încerc să schimb ceva în lumea celor mai puțin norocoși. Încerc, nu e mare lucru, dar știu că e mai mult decât nimic. Mai mult decât un ridicat din umeri și o neputință transformată în nepăsare. Acum uită-te în oglindă. Analizează-te. Gândește-te la ce ai și mai ales la ce ai de oferit. Iubește-te și dăruiește iubire. Poate că zici că nu e treaba ta, ce vină ai tu că alții nu au? Nu ai nicio vină, dar nu ai niciun drept, ai avut doar noroc. Cel puțin până azi. Egali din naștere dar nu prea. Dar dacă se învârte roata, te vei considera nedreptățit?

Zâmbetul.

Zâmbetul, oare cât valorează? Vorbesc de zâmbetul acela pur, venit din suflet, nealterat de material! Pentru mine înseamnă totul! Să știu că pot face pe cineva să zâmbească, printr-un simplu gest, printr-o singură acțiune, îmi pare minunat. Cred că asta îmi oferă cea mai tare energie, mă face să plutesc, dar cel mai important, mă face să zâmbesc exact așa cum am descris mai sus.
Mă întreba cineva, dar oare tu primești înapoi măcar 10% din ceea ce dăruiești? Raspunsul meu a fost unul extrem de simplu, nu mă interesează acest aspect. Și chiar așa și este. Atunci când aduc zâmbet, universul meu devine mai bogat, mai frumos, mai pur. Atât de tare îmi place să fac asta. Să știu că zâmbetul acela este doar al meu, că eu sunt de fapt creatoarea lui, că fără mine nu ar fi existat, nu s-ar fi întâmplat. Zâmbesc. Zâmbesc când mă gândesc la zâmbet. Zâmbesc pentru că nu cred că există mod mai frumos de a-ți exprima bucuria, trăirea, iubirea. Dăruiesc, iubesc și zâmbesc! Combinația letală! Dacă zâmbești și tu când citești aceste rânduri, atunci sunt și mai fericită! Iar dacă la rându-ți aduci un zâmbet, vei simți ceea ce simt eu. Și zâmbești! Și îți place! Și mai vrei! Și la final, ce crezi? Zâmbet!

Suflet frumos, te chem la mine!

image

Și lumea ta este perfectă! Ai de toate, aparent. Ai tot ceea ce banii pot cumpăra. Dar fericirea? Liniștea? Bucuria? Unde sunt? Le ai și pe ele, dar tot aparent. Treaba asta cu facerea de bine vine de undeva din adâncul sufletului. Nu știu dacă toți oamenii sunt croiți pentru asta, dacă sunt conștienți cât de multe lucruri pot schimba doar printr-un mic dar. Și sufletul se modifică și primește exact ceea ce are nevoie, dragoste necondiționată! Degeaba clădești averi dacă nu înveți să dai înapoi. Universul îți va da, dacă dai la rândul tău o mână de ajutor. Da, din gură toți suntem buni, mărinimoși, darnici. Faptele vor face întotdeauna diferența. Și experiențele de viață!
Un om care a trecut prin multe va ajuta mai ușor decât cel care are de toate și nu a înfruntat nimic. Un om care nu are va da mai mult decât cel care are prea multe dar își dorește mai și mai mult. Omul sărac știe ce înseamnă să ai lipsuri și din acest motiv va ajuta. Omul bogat crede că nimic nu îl va răni niciodată așa că va fi neatins de problemele semenilor lui, mai ales dacă nu este afectat în mod direct. Și totuși, toți suntem la fel când tragem o linie. Corp și suflet! De unde discrepanța? De unde răutatea? De unde bunătatea? Aș vrea să știu, aș vrea să schimb, aș vrea să am mai mult doar ca să dau mai mult!
Eu voi alerga, iar și iar, pentru un vis frumos! Voi alerga și mă voi gândi că am facut ceva, pentru altcineva decât prietenii și familia mea, dezinteresată de orice aspect. Voi alerga cu sufletul pentru ca niște copii să se bucure de sănătate. Tu ce faci pe 5 Septembrie? Ai un leu? Cu siguranță! Ai un suflet bun? Eh, asta va trebui să mi-o demonstrezi! Suflete frumoase, Sala Olimpia Ploiești, ora 9! Să îmi aduceți și zâmbetele voastre senine și mai ales sănătoase!

La mulți ani, mama!

image

Când vine vorba de mama, îmi pierd toate cuvintele. Nu știu de ce se ascund de mine și nu vor să iasă la suprafață, poate că sunt încărcate de prea multe emoții. Am mai scris eu despre mama, și ce dacă?! E blog-ul meu și scriu ce vreau, iar ea chiar merită să fie menționată de fiecare dată, dar mai ales când vreau eu!
Astăzi este ziua ta, zi frumoasă ca tine!
Nu știu alții cum sunt, dar tot ce mi-am dorit și încă îmi mai doresc este să îmi fac părinții să fie mândri de mine. De mine ca om! Și sper să și reușesc! Mama, sper că ești mândră de noi, sper că îți aducem bucurii și zâmbet așa cum o faci tu mereu, sper că nu te-am dezamăgit de prea multe ori și sper că ne iubești nu doar pentru că suntem copiii tăi, ci și pentru că am ajuns să fim niște oameni frumoși. Dacă răspunsul este da, atunci să știi că toate astea ți se datorează, vi se datorează!
Cred că fiecare părinte își iubește copilul sau copiii, după caz, sau ar trebui să o facă și vice versa. Nu pot spune că mama m-a iubit mai tare ca alte mame și nici ea nu poate afirma acest lucru despre mine, dar cu siguranță relația pe care o avem este una specială. Sunt om, mai și greșesc, dar tot ce am mai bun, aparține mamei! Zâmbetul meu este zâmbetul ei. Bunătatea mea este pe jumătate din bunătatea ei. Pofta de viață, dragostea, bucuria, i le datorez.
Mama. Stâlpul meu de echilibru. Omul după care mă ghidez. Adultul copil tot ea l-a creat. Sufletul împins de crez, tot al ei este! Mama. Omul care m-a ajutat indiferent de moment sau situație. Omul care m-a iubit chiar dacă simțeam că nu mai vreau să mai simt nimic. Omul parte din mine și eu parte din el. Esența ființei mele care nu are să piară vreodată! Mama este omul meu, ochii prin care văd lumea. Și în ce lume frumoasă îmi e dat să trăiesc, doar pentru că mama! Te iubesc-ul meu este prea mic, prea firav, prea puțin. Dar, da, te iubesc măi mamă! Și îți mulțumesc! Pentru toate sacrificiile pe care le-ai făcut pentru noi toți, pentru toate nopțile pe care le-am pierdut împreună, unii la distracție și alții așteptând cu inima-n gât acasă, pentru toate alegerile pe care ne-ai lăsat să le facem oricât de greu ți-a fost, pentru iubirea necondiționată, pentru bunătatea excesivă, pentru cel mai blând și frumos zâmbet din lume!
La mulți ani, mama noastră frumoasă! Ai fost, ești și vei fi universul nostru. Acela pur pe care tot tu l-ai creat! Te iubim până la cer și înapoi și încă pe atât! Să ai o zi luminoasă și frumoasă! O meriți pe deplin!
image

Voluntariatul.

image

Prea puțin cunoscut la noi în țară, voluntariatul este o formă foarte rară de bine injectat în vene! Odată contagiat, pacientul devine din ce în ce mai dornic să facă bine, indiferent de cauză, iar dorința crește direct proporțional cu binele făcut! Acesta se trezește cu o dorință nebună și de necontrolat, ar ajuta și cu gândul dacă ar fi posibil! Și chiar este! Buna dispoziție poate ajuta foarte mult, mai ales când vine vorba de persoane care au nevoie de așa ceva, oameni care își pierd speranța sau care încearcă să o găsească undeva, cumva.
Eu una m-am îmbolnăvit! Nu mă mai fac bine și nici nu aș vrea să fac asta! Îmi place binele ceva extraordinar. Ok, până aici, totul bine. Dar ce mă fac cu cei din jurul meu? Cum îi conving? Cum îi stârnesc? Nu știu de ce dar cred că este și de datoria mea să fac asta.
E ca și treaba cu orice dependență, degeaba spui tu că nu face bine, că mori, că mai știu eu ce, omul dacă va vrea se va lăsa sau nu.
Dragilor, să nu faceți voluntariat, că e nasol rău! Vă va aduce numai chestii din astea gen zâmbete, mulțumiri, fericire! Ce să faceți cu ele? Bine că mergeți la muncă zece ore pe zi și faceți o grămadă de bani pe care nu aveți timp să îi cheltuiți. Bine că sunt copiii fericiți când ajungeți acasă nervoși după două ședințe unde ați fost cel mai probabil nedreptățiți. Da, mai bine fără! Cred că mă las și eu de asta. Parcă prea zâmbesc mult! Și nu dă bine..

Totul despre copii!

image

De cele mai multe ori, mamele ajung la disperare când vine vorba de copii, mai ales ai lor, cei născuți sau cei ce urmează să se nască! Caută articole peste articole, despre orice. Doresc să fie super, mega, ultra informate când vine vorba de copil. Ce să facă, când să facă, cum să facă, dacă să facă! Mii de întrebări, mii de răspunsuri, milioane de griji! Nu este ceva greșit în asta, doar că dacă privim atent, răspunsurile găsite pe internet, nu sunt întotdeauna răspunsurile corecte sau pertinente, sau cele care ne răspund într-adevăr la întrebare sau care să se și potrivească situației cu care ne confruntăm. În plus, nu putem reține chiar toate răspunsurile și cred că indicat este să rezolvăm problemele atunci când apar, nu să ne imaginăm că.. Asta este ca și treaba cu bolile. Dacă te doare ceva și cauți pe net, sigur mori în trei zile, maxim!
Ce mi-a venit cu articolul ăsta? Am o colegă care este însărcinată și pe care am întrebat-o, după ce ea s-a lăudat că o va face, m-ai citit? Răspunsul ei a fost unul foarte sincer, nu! Dar dacă ai scrie despre copii, sigur te-aș citi, din scoarță-n scoarță! Așa că am zis să scriu. Da, pentru mulți, în necunoștință de cauză, și parțial cam așa este, doar că eu nu am de gând să dau niciun sfat, ci vreau să îndemn mamele să nu mai primească niciun sfat de la nimeni care nu este avizat să i-l dea. Și să nu mai creadă că tot ce zboară se mănâncă, vedeți titlul articolului! Și oricum, niciodată nu vom fi suficient de informați asupra tuturor situațiilor. Ceva, cumva, cândva ne va surprinde! Vrem să știm totul despre orice subiect din lume? Ne va fi foarte greu! Și despre copii, cel mai greu. Zic și eu, nu dau cu parul! Că nu le știu eu pe toate..

Bucuria alergării. Bucuria ajutorului.

Nici nu știu de unde să încep sau dacă trebuie să încep de undeva. Dacă stau bine și mă gândesc, eu nu mai știu de unde a început totul, sau dacă îmi amintesc, chiar nu mai are niciun fel de importanță!
Sunt o luptătoare, asta pot spune sigur despre mine, deși bătăliile pe care le-am dus au fost unele foarte mici! Am avut o familie frumoasă, o familie unită, o familie iubitoare, și încă o mai am! Nu cred că există factor mai important în creșterea și dezvoltarea armonioasă a unui copil. Zâmbetul, voia bună, încrederea, dragostea, toate pleacă din familie, din medii stabile și calde, din iubire! Acestea se mai și dezvoltă câteodată, dar tot cu ajutorul semenilor! Norocoasă? Maxim, am zis! Că nu am avut zeci de mii de jucării sau alte chestii, chiar nu mai are nicio importanță. Am avut părinții aproape, părinți cărora le mulțumesc din suflet pentru toate eforturile lor, eforturi care nu au fost deloc mici, părinți care m-au educat frumos și sănătos, care mi-au oferit o casă, haine și mâncare. Dar mai presus de toate astea, mi-au oferit și încă o fac, cea mai mare dragoste din lume! Da, eu v-am zis că sunt o norocoasă! De ce spun toate astea? Toate aceste banalități? Pentru că nu sunt banalități. Pentru unii este aur curat! Nu toți copiii pot spune că au avut sau au parte de așa ceva. Privați de dragostea părintească au ajuns să cerșească, de la lucruri materiale, la dragoste, care este atât de necesară! Cineva, cumva, le-a întins o mână și luptă pentru ca ei să fie fericiți și să ducă o viață cât de cât normală, doar că este foarte greu, dar nu imposibil!
Tu ce faci pe 26 Septembrie 2015? Eu am să alerg 10 km pentru niște suflețele frumoase, alături de oameni frumoși! Pentru zâmbet, asta știați deja, și nu numai! Dacă ai planuri, dar vrei să ajuți, o poți face oricând, cu orice sumă dorești! Împreună putem schimba soarta unor copii! Eu am să îi îmbrățișez la final, pe fiecare în parte! Am să plâng cu siguranță, la cum mă știu, dar am să fiu fericită! Tu, ce faci pe 26 Septembrie 2015? Am o sugestie: ultramaraton.fundatiacomunitaraprahova.ro
Știu că avem multe piedici în viață, dar mai știu că doar dăruind simțim bucuria vieții! Eu sunt așa bucuroasă!

Victoria. Și Maria.

image

Acum doi ani, undeva pe la orele 20.00 – 21.00 primesc un telefon de la mama. Plângea. M-am și speriat, și deși așteptam vestea, parcă tot a venit pe neașteptate.
– Ce s-a întâmplat, măi mamă?, am întrebat-o eu cu un glas blând punând accent pe alintul “măi”.
– Gata, s-a născut Victoria, totul este în regulă, îmi răspunde ea printre lacrimi și suspine, de fericire.
– Hai măi mamă, nu mai plânge, este cea mai frumoasă veste, i-am răspuns eu cu bocetul în nas.
Țin minte de parcă ar fi fost ieri, eram la muncă, era o zi de Sâmbătă, de fapt o seară! Cea mai frumoasă zi din lume, ziua în care s-a născut nepoțica mea!
Din păcate pentru noi, din fericire pentru ea, s-a născut departe de ceea ce numim noi casă, la peste 2000 de km distanță, așa că ne-am făcut bagajele și am fost în vizită. Sunt sigură ca mulți dintre voi cunosc sentimentul unic de a ține în brațe un bebeluș. Un suflețel mic care miroase a lapte și care te determină să zâmbești indiferent de starea pe care o ai, doar pentru că există. Deși am fost puțin temătoare, am alintat-o cum am putut și am iubit-o din prima clipă, fără ezitare. Astăzi a făcut doi ani! Din păcate nu ne bucurăm unii de alții așa cum ar fi normal. Ne vedem pe Skype, asta dacă avem timp. Ne pupăm virtual și compunem cântecele cu numele noastre, adică eu, ca să asociem numele cu fața. Dar ne iubim, chiar și așa de la distanță. Nu știu ce destin are pitica noastră, dar sper să fie sănătoasă și fericită! Eu cu siguranță sunt cea mai norocoasă și fericită mătușă, sau una dintre ele.
Asta reușesc să faca copiii. Prin inocența și puritatea lor. Prin zâmbet și miros dulce. Reușesc să ne facă să vedem altfel viața, să punem preț pe ceea ce contează cu adevărat, să fim mai buni pentru și datorită lor! Victoria, te iubesc de nu mai pot, măi tuși! Să nu uiți asta niciodată! Și am vrut să și scriu, poate atunci când te vei face mare ai să mă citești și ai să vezi că oamenii fac diferența, în orice. Și ai să mai vezi că tu ai făcut diferența și în viața mea, pentru că ai devenit o parte importantă din ea! Și nu uita să zâmbești! Da, tuși? Așa! Ai cel mai frumos zâmbet din univers, acum și pentru totdeauna! Știu că mă repet, dar vreau să închei așa, ca să îți intre bine în cap: TE IUBESC MĂI TUȘI!

image

Reciclăm?!

image

Știu, mai este mult până departe, dar evoluția se simte zilnic, chiar dacă noi suntem de altă părere. Acum mai depinde și de noi, sau mai degrabă, doar de noi! Consider că unii oameni au făcut o treabă bună, au facilitat colectarea deșeurilor, întrebarea este, acum ce?
Ca și în alte țări, reciclarea se face contra cost, asta până reușește să intre în sânge, după va fi ceva mai ușor, dar nu acum, în fază incipientă. Și așa le este greu oamenilor să sorteze plasticul de sticlă și de alte resturi menajere, să nu le oferi niciun beneficiu ar fi chiar deplasat!
Am descoperit un astfel de centru de colectare într-o zi, cu soare, undeva la Carrefour Ploiești în parcare. La început am crezut că este vorba de un chioșc din acela de ziare ceva mai modern, dar am constatat cu stupoare că este total altceva, iar acest lucru mi-a smuls chiar și un zâmbet, chiar se poate, mi-am spus în sinea mea, și lui Oreo, dar nu era atent!
Ulterior, am mers la un film, iar după ce am băut apa din sticle, am zis să testăm “treaba” cu reciclarea. Era destul de târziu în noapte, dar cred că de obicei acolo stă și cineva care răsplătește efortul consumatorilor de a recicla. Există un fel de listă de prețuri, iar în funcție de ceea ce dorești să reciclezi și greutatea aferentă a produselor returnate, primești o sumă de bani.
Normal că noi nu ne doream banii, dar sentimentul a fost chiar mișto, am introdus sticlele într-un fel de recipient din metal, am zâmbit și am plecat mai departe . Oricum, sper să fie o colectare selectivă, adică să nu ajungă tot amestecate, undeva la o groapă de gunoi! Din afară, totul pare să fie bine. Sper să ne țină cât mai mult și poate în ceva ani să ajungem să o facem dezinteresați de beneficiile materiale, ghidați doar de moralitate și normalitate! Și sper ca să ajungem să ne educăm și copiii în acest sens, tare bine le-ar prinde o astfel de disciplină, mai ales venită din partea părinților pe care ei oricum îi venerează!
Reciclare plăcută tuturor! Și la mai mare!