Respectul.

image

Cine mai e și ăsta și cu ce se mănâncă? Toată lumea vrea respect. Mulți au impresia că îl și oferă dar de foarte multe ori se înșală și oferă ceva asemănător dar nu prea. Ce înseamnă să respecți?
Primele reguli de bun simț le-am învățat de când eram mici. Și anume salutul. Multora le-a intrat în reflex să salute pe când alții uită total de acest aspect și așteaptă să fie salutați dar nici măcar nu clipesc când vine vorba de răspuns, care da, se cere și care definește omul din spatele-i până la urmă. Chestiuni elementare, zic. Dar nu singurele ce caracterizează acest termen în totalitate, respectul, că de el vorbeam.
De exemplu. Vorbești să faci o treabă cu cineva, cumva. În funcție de relație, adică de prietenie, muncă, amoroasă, termenii problemei se pot modifica.
Și anume. Treaba între prieteni. De când cu telefoanele mobile programele de “ieșeală” se pot modifica constant, mai ales între prieteni. Hai să mergem acolo, ba nu, acolo. Dacă cineva, cumva nu va mai putea ajunge nu este nicio problemă, atâta timp cât anunță deși anumite planuri au fost prestabilite, gen, Sâmbăta ieșim la 10 cu x și y. Și aici pot apărea divergențe de tot felul, dar important este să te anunți, că așa e normal și respectuos.
Când vine vorba de iubire, termenii sunt puțin diferiți. Planurile comune se pot amâna până la un moment dat, maxim o zi înainte, spun eu, alții poate spune că e târziu, eu zic că așa e permis. Pot apărea și chestiuni foarte imporante cu câteva ore înainte, gen boli, accidente, etc, altfel e lipsă de respect. Nu poți face niște planuri cu cineva și cu două ore înainte să le amâni că a intervenit ceva așa din senin. Mai bine nu îți mai faci niciun plan comun și ieși de unul singur decât așa. Da, lipsă de respect!
La muncă treaba e simplă. Zici și faci, nu există altă cale, indiferent cât respect ai sau nu față de munca ta, deși nația noastră este foarte dedicată muncii, orice s-ar spune. Morți, copți noi mergem la muncă, nu de alta, dar dacă vin alții și ne iau locul…
Returnarea apelurilor telefonice, sms-urilor, conversațiilor on-line de orice gen este imperios necesară dacă vrem să arătăm respect. Indiferent că se întâmplă peste ceva timp, important este să se întâmple. Sau, dacă ești în mijlocul unei conversații, de orice gen, este frumos și respectuos ca atunci când o părăsești să și saluți, chiar dacă vei reveni în câteva ore!
Și acestea sunt doar câteva exemple care îmi vin acum în minte. Trăim în altă eră, o eră care ne permite să fim mult mai flexibili din multe puncte de vedere, dar nu și din punct de vedere al respectului, care s-a pierdut și este foarte greu de găsit! Vorba aceea, ce ție nu îți place, altuia nu-i face! Expresia elementară care poate ajuta în orice tip de relație! Numai bine! Respect!

Advertisements

Resemnarea.

Ziua era parcă prea lungă. Nu mai avea răbdare să ajungă acasă la ei, la familia ei frumoasă!
Parcă mașina în locul lor, pe care soțul mereu i-l păstra pentru a nu întâmpina probleme, mai ales după multele ore petrecute la birou. La geam se arătată două mutrișoare vesele care strigau în cor:
– Mami, mami, grăbește-te!
Ea zâmbea. Ce putea oare să o bucure mai tare. Ajunsă pe casa scării ușa de la apartament era deja deschisă iar vocile copiilor creau un ecou care nu reda nimic concret, doar zgomot ar spune unii, doar că pentru ea era cea mai frumoasă muzică.
– Hei! Ce faceți iubiții mei?
– Mami, mami! Ți-am luat flori! Mâine e ziua ta!
– Vaiii! Sunt cele mai frumoase flori din lume! Vă mulțumesc dragii mei și vă iubesc până la cer și înapoi.
– Și noi te iubim mami!
Din camera de zi avea să apară și soțul ei iubit.
– Hei, ce faci?
– Mă simt cam obosită. A fost o zi lungă, cu trei ședințe și mâine din păcate nu am putut să îmi iau liber, mai avem ceva de făcut și nu suferă amânare. Voi?
– M-au zăpăcit ăștia mici până acum, bine că ai venit. Hai să vedem ce mâncăm..
Seara trecuse liniștit cu zâmbete și pupici.
A doua zi dimineață alarma telefonului întârzie să sune la timp. Ea sări grăbită din pat, trebuia să ajungă la serviciu și era deja târziu.
– Nu ai zis nimic de flori! Le-ai mulțumit copiilor?, o întreabă el pe un ton deranjant.
– Da, bineînțeles! Ce întrebare este asta? Dar nu am timp acum să vorbim, chiar am întârziat! Nu vezi cât este ceasul?
Ea se plimba prin toată casa puțin debusolată din cauza orei târzii. El se plimba după ea nemulțumit fiind de răspunsul primit ceva mai devreme. Era ziua ei de naștere și el în loc să o sărute o certa. Doar că cearta nu mai era una minoră! Țipau unii la alții, iar el, într-un final pentru a-și potoli nervii, o lovi!
Urlete. De frică, durere, uimire!
Copiii care se uitau la desene în altă cameră au venit imediat să vadă de ce zbiară mama lor.
– Mami, de ce plângi?, suspină cea mică în timp ce o privea cu milă.
– Nu e nimic, spuse el. S-a lovit puțin la picior, știți că are o problemă cu piciorul, îi va trece. Hai, la desene cu voi!
Ea îl privea cu ură. Era prima dată când se întâmpla să o lovească deși aveau certuri frecvente, dar nu merita asta.
Plecă la muncă supărată. Era ziua ei de naștere, dar nu simțea o bucurie prea mare.
El o tot suna și îi trimitea mesaje. Se scuza, o implora să îl ierte, nu mai avea să se întâmple, a fost doar o scăpare.
În mintea ei curgeau pe rând următoarele gânduri.
Aveau doi copii, cum să crească fără tată? Sigur nu se va mai repeta, poate că și ea îl enervase prea tare. Ea îl iubea și știa că și el o iubea în felul lui, chiar dacă se mai certau din când în când. Și oricum nu există nicio relație perfectă, bine că nu o înșală.
Și s-a hotărât să se ducă acasă. Să parcheze în locul lor și să se bucure de familia ei. Resemnată. Dar fericită, oh, așa de fericită!

Săr’na!

Sau mai sofisticatul și neprețuitul sărut-mâna! Da’ poate că nu vreau să îmi săruți nimic, da? Mai ales când ești trecut de prima tinerețe și spui cu juma’ de gură salutul mai sus menționat cu un rânjet pe jumătate de față și o privire ce coboară lasciv de la sâni spre coapse!
Și acum îmi aduc aminte de copilărie și cum mă obiga bunică-mea să salut toate babele în așa fel, pe unele chiar să le și pup! Pe bune? Pe buneeee? Normal că nu voiam și toate se arătau orilipate de purtarea mea rebelă! Și atunci, ca și acum, consider că am dreptul să aleg pe cine salut, că trebuie să și merite, cum salut și dacă vreau să mă pup cu cineva, cumva! Până la urmă am învățat clasicul bună ziua care a funcționat de fiecare dată! Și acum că am ajuns la vârsta la care copiii mă salută cu săr’na, că este ușor și foarte politicos, dar de unde, realizez că tare mult mi-aș dori să îmi spună bună ziua sau și mai bine, să mă ignore! Îmi pare absurd ca un adult să oblige un copil, nu neapărat cu pușca la tâmplă, ci prin clasicele amenințări, dacă nu spui sărut-mâna nu îți mai dau ciocolată sau i-phone, same shit! Lasă dom’le copilul să spună cum vrea, important este să își dezvolte o personalitate, a lui, da! Urăsc să îmi fie sărutată mâna, da? Așa că vă rog, vă implor, mame dragi, bunici care le știți voi pe toate, copii, fac apel la toți, fără sărut-mâna sau alte forme, veri, cumnați! Acesta este un apel disperat! Cine e cu mine? Cine? Cine? Săr’na!

CNA-ul se uită doar la reclame!

Văd fel și fel de petiții on-line legate de emisiunile de la TV și legătura lor sau lipsa legăturii dintre acestea și CNA-ul aka justiția din media autohtonă! Ce vă tot plângeți domnilor? Ce tot atrageți atenția? Cum să ne cunoască și pe noi străinii dacă nu așa? În plus, CNA-ul se uită la reclame, că de acolo pornesc toate! Nu de la bătăi în direct și triunghiuri amoroase între fel și fel de specimene care ajung subiecte de presă în alte țări și care ne caracterizează ca și popor, nu asta e relevant!
Jurnalismul nu mai există! Nu la multe dintre posturile mari de televiziune, nu în concepția lor și se pare că nici CNA-ului nu prea îi pasă! Lasă-i să înghită orice, că banii curg, ce mai contează ce primește poporul? Și dacă avem masele sub control ne putem face de cap oricând. Mai și muncim, na, scoatem reclame de peste tot! În rest, maimuțăreală la greu!
Am mai scris eu ceva legat de TVR și mulți mi-au luat-o în nume de rău, supărați fiind că plătesc o taxă lunară echivalentă cu nici măcar un pachet de țigări, dar chiar sunt de lăudat! Măcar și-au păstrat coloana vertebrală, ei și posturile TV locale. Doar acolo mai vezi invitați oameni care au ceva de spus, oameni care vor să schimbe ceva, nu doar amantele între ele, oameni care pot reprezenta această țară cu brio, nu doar modele false de care ne este tuturor rușine dar cu care se defilează la greu.
Eh, dar ce mai contează! Bine frate că au scos reclamele alea nasole, că nu știu unde ajungea țara asta! Vizionare plăcută și stați liniștiți, CNA-ul vegheaza pentru noi! Dar doar în pauze..

Priviri și ecrane.

Priviri absorbite de ecrane. Peste tot, doar ecrane care acaparează priviri. Priviri care tresar doar când ecranele se aprind și le cheamă la ele. Hipnotizate fiind, se aruncă asupra lor ca niște animale de pradă, însetate de dorință, împinse de necunoscut, lipsite de control dar dependente. Dependente de tot și de nimic, de nimeni și de toți, de nepăsarea devenită drog. Ecrane și priviri, în ele. Doar în ele. Acasă, la muncă, pe stradă, între prieteni, între iubiți, doar priviri. În ecrane. Reci. Distante. Nepăsătoare. Sigure. Singure. În care se ascund oameni cu suflet care așteaptă o confirmare. Culmea, tot de la ecrane. Așteaptă ca privirile să se întâlnească între ele. Fără ecrane. Doar priviri. Calde. Bune. Iubitoare. Dar rar se întâlnesc. Pentru că ecranele și privirile au o relație aparte, o relație greu de combătut, o relație de neînțeles dar care este atât de specială. Privirile se vor întâlni cândva, cumva, fără ecrane. Și nu se vor mai despărți.. Niciodată. Ăștia suntem. Și tu acum tot la un ecran privești. Dacă ai o altă privire care te caută, nu ezita, senzația este unică! Fără ecrane, doar priviri. Ce bine ar fi!

Întâmplarea.

Nici măcar ușa de metal și gardul înalt de doi metri nu o făceau să se simtă sigură. Totul era închis până la ultimul lacăt, doar că evenimentele petrecute mai devreme îi dădeau impresia că nu va mai fi sigură niciodată, singură.. Asta e altă poveste.
Ieșise cu prietenele, cele două prietene mari și late pe care le avea. Casa ei era imensă doar că nu avea chef să mai stea în ea, nu îi mai suporta izul, mirosea a el. A ei. A tot ce trăise mai frumos și nu mai era. Așa că a preferat să iasă. Oameni noi, fețe noi, poate un zâmbet care să îl și simtă nu doar să îl prefacă.
Doar că ajunsă acolo a constatat că nu era încă pregătită să înfrunte lumea. Nu putea să zâmbească mai mult decât fals, îi era încă greu, mult prea greu. Ar fi vrut să poată să accepte, dar nu era pregătită.
– Eu plec. Mulțumesc și îmi cer scuze, dar nu pot face asta acum. Sper că mă înțelegeți..
– Da, sigur. Haide că te conducem acasă și vedem noi după care e planul. Sau dacă vrei stăm la tine, îți ținem companie, ai atâta nevoie.
– Am și nu am, chiar simt nevoia să stau singură. Mă voi plimba până acasă. Voi stați aici liniștite. Va veni și ziua în care am să uit, poate am noroc să mă lovesc la cap in această seară!
– Sigur nu vrei un taxi? Ești sigură că vei fi ok?
– Da! Vă pup și distracție bună.
Pașii ei mici învăluiau întunericul. Doar greierii în mai țineau companie pe alocuri. Îi era așa de dor de el. De serile care miroseau a tei și sărutările lui calde. Visa. Plutea. Până când o mașină care venea cu viteză a încetinit brusc aproape de ea. Un geam fumuriu se lăsa ușor în jos. În spatele lui se aflau doi indivizi care zâmbeau perfid.
– Bună seara, păpușă. Cam târziu ca să umbli singură pe stradă, spuse unul dintre ei..
În naivitatea-i ea a crezut pentru o secundă că aveau ceva probleme cu vreo adresă, adică era de negăsit, și tot aștepta întrebarea ca să știe ce să răspundă. Îi privea mută. Nici nu știa cum să reacționeze. Să fugă? Să țipe? Să tacă?
– Hai că nu suntem mafia, mai ești și măritată!, spuse celălalt individ în timp ce apăsa pedala accelerației.
Ea rămăsese pe loc. Mută. Și cu privirea către mașina care tocmai o luase din loc. Dacă se întoarce? Cum va face?
Ajunsă acasă își folosi toate cheile din dotare. Dacă au urmărit-o? Nimic nu mai era sigur pe lumea asta! Mai ales casa lor. Mai ales acum când el nu mai era prezent fizic, doar în gânduri și în fiecare por al ei.
Închise ochii și știa că el era de fapt acolo, nu o părăsise niciodată în adevăratul sens, doar fizic.

La spital. Așa, de toamnă!

Este ora 6, alarma sună de zor! Mi-e un somn de mor, mă simt obosită dar îmi fac curaj și mă ridic din pat. Trebuie să plec, orice ar fi. La 6 jumate ne vedem la mașină. Are emoții. Mama, că de ea e vorba. Are ceva probleme la un picior și își imaginează fel și fel de chestii. Este nerăbdătoare să ajungă să vadă care e treaba, în același timp este tăcută și gânditoare. Trafic intens. E Luni. Ajungem la 8 și cinci la locul cu princina. Acum este ora 9 și totul se mișcă super repede. Au decis să îi facă analize și să o interneze, cel puțin astăzi, aspect pentru care nu eram pregatite. Va fi o zi lungă, dar măcar să se termine cu bine. Am plecat să cumpăr diferite chestii, am venit doar cu ce aveam pe noi, iar internarea nu se știe pe ce termen va fi. Mama s-a mai liniștit. Când vine vorba de sănătate și probleme cu ea, toți ne panicăm, iar vizita la spital ne face să ne liniștim, simțim cum cineva ne are în grijă. Acum în salonul mamei se află vreo șase medici. Toți călare. Eu am ieșit, dar ei par a fi direct interesați de problema ei. Acesta este un aspect pozitiv. Să sperăm că problema ei are și o rezolvare. Au trecut doar câteva ore, cea mai grea este așteptarea. Chiar dacă ai așteptat zile la rând ca să ajungi aici, când ai ajuns, nu mai ai răbdare deloc!
Mă simt super obosită, am să ies puțin la aer, să mai rezolv una alta deși nu prea mă simt împinsă de vreo dorință nebună. A trecut doar jumătate de zi și eu una nu mai pot, doar că eu am să pot pleca acasă la un moment dat astăzi. Am să mai stau puțin prin zonă și după aceea am să plec. În termeni mari, surpriza a fost una plăcută! Chiar mă gândeam la acești oameni, adică la medici. Ei nu au voie să greșească, deși noi spunem că cine nu muncește nu greșește, totuși ei nu își permit să facă asta! Se mai întâmplă uneori, dar ei trebuie să își asume toată răspunderea din lume, să asculte mii de povești și să rezolve tot atâtea cazuri. Și oricât de plictisitoare ne pare o zi la spital, pe atât de nebună li se pare lor. Eu am tot respectul pentru medicii oameni, care chiar își dedică viața pentru a face bine semenilor lor, indiferent de ce probleme au și ei la rândul lor, oameni fiind.
La spital nu e mișto, mai bine ieșiți în centrul vechi. Dar e mișto să știi că ești pe mâini bune.
Și da, sănătatea e pe primul loc! În orice anotimp.

Singur.

Și ești din nou singur. Singur între patru pereți. Ai râs, ai povestit, ai simțit că timpul nu are limite, până când ai ajuns acolo de unde ai plecat, acasă. Sau locul care ar trebui să poarte acest nume. În jurul tău este haos. Nu ai chef să aranjezi nimic, oricum nu îți trece nimeni pragul așa că ce sens are? Și oricum tu stai numai pe drumuri, ca să uiți sau măcar să te prefaci că ai uitat. Dar în final tot acolo ajungi. Ajungi să fii tu cu tine. Și cu întrebările care nu își găsesc niciodată răspuns. Poate că sunt prea complicate. Sau poate că tu ai devenit mult prea complicat în simplitatea ta. Și când stai să te gândești chiar nu vrei prea multe. Sau poate că da, doar că tu ai altă impresie. Te uiți în oglindă. Îți place ce vezi, astăzi cel puțin, mâine s-ar putea să te răzgândești. Ești singur. Și ai vrea să nu fie așa. Simți nevoia de atingere, de dragoste, de o respirație care să îți fie dependentă. Închizi ochii. Poate mâine vei avea mai mult noroc. Și toate se vor așeza. Închizi ochii și speri. Încerci să nu mai dai vina pe tine. Dar cine este vinovat? Sau trebuie să existe așa ceva? Ești singur și ești bine. Oare?

Decizia.

image

Nu putea să doarmă. Era extrem de obosită și totuși nu avea somn, avea mult prea multe probleme pe cap dar cea mai mare dintre ele avea să apară în următoarele zile. Trebuia să se pregătească pentru școală, venise iar toamna cea gri care îi dădea batăi de cap. Nu mai putea să meargă la muncă, nu o mai primeau, și așa toată vara doar asta făcuse iar vacanța nu prea trecuse prin viața ei, cam de când se știa. Se mai certase și cu Andrei, poate de-aia era și așa agitată. Închise ochii ca să scape de gânduri. Instant îi veni să vomite. Prea multă agitație, prea mult haos, sigur și oboseala își spunea cuvântul. Reuși să adoarmă, cu greu.. Mâine avea să fie o nouă zi.

– Andrei, trebuie să vorbim.. Vreau să îți spun ceva.. Față în față! E important!
– Te rog, Ana, nu mă mai deranja. Ți-am spus că sunt ocupat și chiar nu am timp. Anul acesta am bac-ul, chiar nu am chef de nicio întrerupere. Ok?
– Chiar trebuie să ne vedem. Este extrem de important. Crede-mă că altfel nici nu mă gândeam să te caut!
– Am să încerc, dar nu promit nimic. Am atâtea pe cap încât..
– Mda, știu, eu pe ultimul loc. Așa a fost mereu, dar mă rog. Astăzi la 5? La școală? Este important.. Ai să vezi..
– Ok. Ne vedem atunci..

– Ia să auzim! Ce este așaaaa de important?!
– Nici nu știu cum să îți spun.. Cred că.. De fapt.. Ăăăă…
– Zi odată!
– Sunt însărcinată!
– Ceeee? Am auzit bine? Vorbești serios? Al cui este?
– Andrei! Cum mă poți întreba asemenea prostie? Al tău! Al nostru! Doamne, nu pot să cred așa ceva!
– Mie îmi spui! Cum s-a întâmplat?
– Tu cum crezi că s-a întâmplat? Pur și simplu.. Nu știu, cred că atunci la petrecere la Dan, după calcule.. Eram cam amețiți și.. Nu știu cum, dar ce ne facem?
– Ce să ne facem, Ana? Tu ce crezi? Eu dau bac-ul și după vreau să merg la facultate. Tu lucrezi de când te știi și de-abia vă descurcați! Un copil ne lipsește!
– Dar.. Are un suflet.. Are o inimă care îi bate..
– Știu, dar m-ai luat prin surprindere.. Trebuie să ne gândim dar eu nu văd altă soluție. Ce viață ar duce cu noi doi? Sau doar cu tine? Ce i-ai da să mănânce? Ce ai putea tu să îi oferi la cei 16 ani ai tăi?
– Dragoste..
– Și altceva mai ce? Că nu mănâncă dragoste, nu se îmbracă cu ea..
– Andrei, cum poți fi atât de rău?
– Sunt doar realist! Avem o viață înainte. Trebuie să le oferim ceva copiilor noștri, nu doar dezamăgiri așa cum am primit noi..
– Eu mă mai gândesc, totuși… Nu pot renunța așa ușor. Dacă este unica mea șansă? Dacă nu voi mai putea să am copii? Doamne, ce mă fac? De ce trebuie să trec prin asta? De ce eu?
– Vom găsi o soluție, ai să vezi.. Nu mai plânge! Toate au o rezolvare. Cândva, cumva!
– Oare? Și acum? Pe unde o luăm?

Înapoi în viitor.

image

Singurătatea poate fi o povară grea, cred că este de fapt cea mai grea povară. Ai nevoie de oameni în jurul tău, simți nevoia de ei oricât de tare ai vrea să îți reprimi asta. Dar oare e corect să ne întoarcem la trecut? Față de noi și față de cei cu care la un moment dat am trăit fel și fel de emoții? Eu sunt de părere că întoarcerea la trecut nu este soluția. Oricât de singur simți că ești, nu cred că persoana cu care nu te-ai mai înțeles la un moment dat, la care ai renunțat sau care a renunțat la tine, poate să îți schimbe starea. Și dacă totuși reușește să o facă este pentru că în primele clipe este altcineva, timpul a trecut și v-a schimbat pe amândoi câte puțin, dar în esență ați rămas la fel. La fel de incompatibili, la fel de mult mai bine separat decât împreună. Era și o vorbă cu ciorba.. Da, nu mai are același gust, poate doar amagirea că ar putea fi la fel. Așa că eu una chiar nu văd rostul. Iar singurătatea îți poate oferi mult mai multe momente frumoase decât un om cu care nu mai ai cum să împărți ceva, poate doar câteva vorbe bune și zâmbet, ca niște buni prieteni.
Eu am trecut o singură dată prin asta și nu a funcționat încercarea. După aceea am crescut și mi-am dat seama că nici nu avea cum. Ne schimbăm clipă de clipă, iar când schimbarea are loc separat este foarte greu să ajungi la un numitor comun, mai ales când nu ai trecut peste chestii care te deranjau atunci când nimic nu era deranjant. Așa că ori ne dăm silința și încercăm să descoperim ce e frumos atunci când trebuie, ori rămânem cu singurătatea noastră care poate deveni extraordinar de plăcută, ori găsim pe cineva care să parcurgă același drum cu noi. Înapoi nu e bine să mergem, nu are ce să fie diferit. Viitorul însă.. Este cel mai frumos! Nu îl știm, dar sigur poate fi diferit de trecut, mai ales că am învățat fel și fel de lecții, doar de noi depinde!