Întâmplarea.

Nici măcar ușa de metal și gardul înalt de doi metri nu o făceau să se simtă sigură. Totul era închis până la ultimul lacăt, doar că evenimentele petrecute mai devreme îi dădeau impresia că nu va mai fi sigură niciodată, singură.. Asta e altă poveste.
Ieșise cu prietenele, cele două prietene mari și late pe care le avea. Casa ei era imensă doar că nu avea chef să mai stea în ea, nu îi mai suporta izul, mirosea a el. A ei. A tot ce trăise mai frumos și nu mai era. Așa că a preferat să iasă. Oameni noi, fețe noi, poate un zâmbet care să îl și simtă nu doar să îl prefacă.
Doar că ajunsă acolo a constatat că nu era încă pregătită să înfrunte lumea. Nu putea să zâmbească mai mult decât fals, îi era încă greu, mult prea greu. Ar fi vrut să poată să accepte, dar nu era pregătită.
– Eu plec. Mulțumesc și îmi cer scuze, dar nu pot face asta acum. Sper că mă înțelegeți..
– Da, sigur. Haide că te conducem acasă și vedem noi după care e planul. Sau dacă vrei stăm la tine, îți ținem companie, ai atâta nevoie.
– Am și nu am, chiar simt nevoia să stau singură. Mă voi plimba până acasă. Voi stați aici liniștite. Va veni și ziua în care am să uit, poate am noroc să mă lovesc la cap in această seară!
– Sigur nu vrei un taxi? Ești sigură că vei fi ok?
– Da! Vă pup și distracție bună.
Pașii ei mici învăluiau întunericul. Doar greierii în mai țineau companie pe alocuri. Îi era așa de dor de el. De serile care miroseau a tei și sărutările lui calde. Visa. Plutea. Până când o mașină care venea cu viteză a încetinit brusc aproape de ea. Un geam fumuriu se lăsa ușor în jos. În spatele lui se aflau doi indivizi care zâmbeau perfid.
– Bună seara, păpușă. Cam târziu ca să umbli singură pe stradă, spuse unul dintre ei..
În naivitatea-i ea a crezut pentru o secundă că aveau ceva probleme cu vreo adresă, adică era de negăsit, și tot aștepta întrebarea ca să știe ce să răspundă. Îi privea mută. Nici nu știa cum să reacționeze. Să fugă? Să țipe? Să tacă?
– Hai că nu suntem mafia, mai ești și măritată!, spuse celălalt individ în timp ce apăsa pedala accelerației.
Ea rămăsese pe loc. Mută. Și cu privirea către mașina care tocmai o luase din loc. Dacă se întoarce? Cum va face?
Ajunsă acasă își folosi toate cheile din dotare. Dacă au urmărit-o? Nimic nu mai era sigur pe lumea asta! Mai ales casa lor. Mai ales acum când el nu mai era prezent fizic, doar în gânduri și în fiecare por al ei.
Închise ochii și știa că el era de fapt acolo, nu o părăsise niciodată în adevăratul sens, doar fizic.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s