Nici un cuvânt nu vrea să se rostească,
Nici gândurile nu te mai pricep,
E haos peste tot, chiar și în casă,
Totul e sumbru, totul e nefiresc..
Ai vrea să te ascunzi, dar nu-ți mai pasă,
Este târziu și doar înghiți în sec..
  – – – –
Și picură ca să-ți aducă aminte,
Cu gust sărat și-amar de neînțeles,
Regretele devin acuma sfinte,
Dorințele sunt seci și fără sens,

  – – – –
Și-n jur vezi oameni buni cum pleacă,
Puteai fi tu, dar astăzi ai scăpat,
Când diavoli sapă încet și-adânc o groapă,
Realizezi că-ți place de-ai scăpat!
  – – – –

Este târziu ca să mai schimbi o soartă,
Ce suflul l-a pierdut în ceața sa,
Doar tu să înțelegi odată,
Că viața e ca sarea în cafea..

Advertisements

Suflet pierdut.

Intoxicat de mâinile murdare,

E plin și putred numai de venin,

Când a ales nu a facut gandidu-și,

Că viața-i va ajunge a fi-un chin,

Buretele-i prea mic să șteargă totul,

E imbibat de negrul ce nu-i fin,

Încearcă a șterge insistent și scrumul,

Fumat prea dimineață din senin…

Și nu își mai găsește rostul,

Că e turbat și mult prea amuțit,

Când a ales, altu-i era norocul,

Acum este doar lacrimă și vis…

Alergăm. Donăm. Pentru ca ei să mai poată visa!

image

Știu că i-am înnebunit pe toți cu acest proiect. Știu că lumea când aude de bani și donații preferă să nu mă mai audă. Dar mai știu ceva. Eu una simt că mi-am găsit un scop, un motiv în plus ca să trăiesc și să lupt pentru ceva, ceva concret, ceva care într-o bună zi va schimba viețile multor copii! Viața mea s-a modificat foarte mult în ultimii doi ani, dar schimbările au fost unele pozitive. Mă uit în urmă și îmi dau seama că puneam preț pe total alte lucruri sau mai mult pe lucruri, nu îmi e rușine să recunosc asta. Viața a intervenit cu o lecție, care la acel moment m-a doborât, nu știam cum să înfrunt o astfel de situație, nu înțelegeam de ce mie, de ce atunci, de ce?! Și de acolo au pornit toate. De la alergare până la fapte bune. Încetul cu încetul am realizat că în viață nu ai nevoie de prea multe, dacă ești sănătos poți face tot ce îți propui, pentru tine și pentru cei din jurul tău și că dacă vrei să vezi o schimbare trebuie să începi cu tine!
Cu sau fără lecții învățate aș dori să vă supun unui test de imaginație. Cum ar fi dacă ați avea un copil? Ce ați face dacă acesta ar suferi de cancer? Prea dur să ne imaginăm asta, nu? Dar pentru unii nu este doar un test de imaginație ci o realitate sau singura lor realitate! Și acum să vedem ce putem face concret. Ce faci pe 7 Noiembrie? Ai vrea să ne ajuți să construim un spital pentru copiii care sunt bolnavi de cancer?

image

Atunci vino și aleargă alături de mine la Ploiești sau dacă distanța este prea mare poți da din teniși alături de oameni frumoși și la Bârlad, București, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Sibiu, Tg Mureș sau chiar Timișoara! Chiar dacă îți este greu, gândește-te ce ai face dacă ai fi în locul părinților care ar face orice pentru copilul lor! Și nu uita că tu poți face orice pentru că ești sănătos!
Vrei să te implici dar ești departe sau ți se pare că e frig și că ne întâlnim prea devreme dimineața? http://www.1leu.org, soluția salvatoare. Orice ai alege să faci, o vei face pentru tine. Pentru că asta vrei, pentru că asta simți, pentru că așa vei schimba ceva.
Sper să ne vedem în număr cât mai mare! Ultima alergare pe anul acesta, dar promit că anul viitor ne vom revedea cu forțe proaspete. Cu alergări și zâmbet. Om cu om și leu cu leu!

Ambalajul.

Când ambalajul valorează mai mult decât conținutul lui, și tu știi asta, atunci este doar vina ta dacă încă mai speri să ajungă să fie la fel de valoroase. E tardiv. Investiția a fost făcută, materia primă nu se poate modifica, ambalajul da, dar cu ce ajută? La imagine, ar spune unii, și da, așa este, dar doar acolo! În rest, vrei nu vrei, trăiești cu conținutul. Acasă, în societate, în minte. Câteodată le mai confunzi și mai treci cu vederea, sau poate nu mai aștepți nicio secundă ca să le distingi și le arunci înainte să îți faci o părere. Ai grijă ce alegi, s-ar putea să plătești scump pentru ceva ce nu merită nici doi bani. Și o vei face repetat, până când vei învața să faci diferența. Și dacă vei mai avea timp. Nu cumva să-l fi aruncat pe colecția de ambalaje.

Punct. Și de la capăt!

În pași înceți și umbre reci,
Pierdută ți-e cărarea,
Ai vrea să-ncerci,
Dar nu mai crezi,
Că îți vei mai găsi calea!
Și râzi plângând,
Și plângi râzând,
Crezând că n-o să doară,
Când tu de fapt,
Te-afunzi mai mult,
Minciuna nu-i banală!
Și vrei doar totul sau nimic,
Dar nu mai ai răbdare,
Ți-ai vinde sufletul acum,
Pe-un strop de alinare..
Și ai atâtea să oferi,
Și ceri în schimb iertare,
Că ești doar unul dintre ei,
Dar vor să te doboare!
Și nu e drept,
Și nu e just,
Îți spui cu resemnare..
Dar cine să te apere?
Când ei sunt doar… frustrare!

Nemurirea.

Naiv este acel ce crede,
Că timpul lui nu va veni,
Că toți suntem un praf de stele,
Și că trăim pentru o zi!
Să fie ziua când ne naștem?
Să fie orice altă zi?
Sau poate teama că ființa-ni,
Va contempla ori va pieri..
Și-atinși de gânduri prea mărețe,
Realizăm mult prea târziu,
Că planurile nu au fețe,
Ci sunt doar zâmbet de copii,
Că timpul trece și n-așteaptă,
Trezirea unui suflet trist,
Care având de toate-n traistă,
Vede al nemuririi chip!

Nu lăsa lumea să îți spună că nu poți purta șosete colorate!

Astăzi când mă pregăteam de plecare, mă gândeam că poate nu ar trebui să port șosetele astea mult prea colorate pentru vremea de afară, pentru oamenii care mă vor privi ciudat, pentru că nu se cuvine. Dar pentru mine? De ce să nu le port pentru mine?, mi-am zis. Așa că zis și făcut!

image

Înscriși în tipare uităm să ne mai comportăm natural. Un motiv în plus ca să iubesc și mai tare copiii, sunt atât de sinceri și deschiși în toate încât devin nepăsători. Nu îi interesează părerea nimănui, mai ales cea a părinților, ei fac tot ce vor ei, urlă, aleargă, râd în hohote, se șterg pe față cu mânecile hainelor, se aruncă în noroi și se și distrează făcând asta! Adulții sunt cei vor să îi aducă pe “linia de plutire”. Nu mai țipa pentru că deranjezi, nu mai alerga pentru că transpiri, nu mai râde așa tare pentru că ne facem de rușine, nu te mai arunca în noroi pentru că te vei murdări. Nu, nu, nu! Copiii cresc sub aripa protectoare a lui “nu” și devin adulți responsabili, la fel ca și părinții lor. Și uită să se mai joace, să se mai bucure, să fie zgomotoși. Devin răi, interesați de reguli, de respectarea și impunerea acestora asupra altora. Sunt mai atenți la alți oameni decât sunt la ei și la nevoile lor. Și se pierd în mulțime. Mulțime ștearsă, mulțime lipsită de culoare și căldură, mulțime care constituie de fapt lumea în care își duc existența. Existență lipsită de culori și plină de constrângeri. Nu pot face.., că dacă mă vede…și zice ceva. Nu, nu, nu.
Vrei să începi propoziția cu o negație? Atunci NU lăsa pe nimeni să îți spună că nu poți purta șosete colorate! Dacă asta te împlinește, dacă asta te face să te simți bine, dacă asta vrei tu să faci, chiar nu contează ce vrea lumea! Important este ce vrei tu să ai în lumea ta, pentru că doar tu știi ce te face fericit și doar tu îți poți îndeplini acest vis! Ia zi, tu ce NU vei lăsa lumea să îți spună că nu e bine să faci?

Idila

Când tot în jurul tău,
Miroase a scorțișoară,
Când ai trecut abisul,
Fără să te doară,
Când cântecu’-i mai dulce,
Cântat la o chitară,
Tu fără doar și poate,
Iubești încă o dată!
Și rău nu o să-ți pară,
Când vara o să dispară,
Și-abisul tău revine,
Lăsat de domnișoară
S-alunece pe-un cântec,
Cântat doar de-o chitară,
Legată strâns de suflet,
Curbată și-aromată,
De tine prea dorită,
Idilă neîncetată..

Conversație între un câine și stăpâna lui!

image

Ea vine acasă de la muncă, bagă cheia în ușă și așteaptă să vadă ce “minuni” a mai făcut el. El aude cheia în ușă și nu mai știe unde să se ascundă, parcă a crescut cam mult în ultima vreme, ea e de vină că îl hrănește prea mult, mai ales când știe câte și mai câte a făcut.
– Oreo, hai la mama!, spune ea cu jumătate de gură, cu un ochi în bucătărie și celălalt ochi pe hol.
– As veni, pe bune, dar urmează să te isterizezi în următoarele cinci secunde, așa că până atunci mă voi ruga să nu mi-o iau prea tare pe cocoașă!
– Hai măi Oreo, pe bune! M-am săturat să strâng după tine mereu, chiar nu ai învățat că trebuie să faci afară???
– Măi femeia lui Dumnezeu, pe bune dacă mă pot abține, mai sunt și bărbat. Cum dracu’ să rezist opt ore, poate chiar mai mult până când ai tu de gând să apari? Ție ți se pare normal să mă tratezi așa? În plus, oamenii ăia care mai vin pe la mine din când în când, azi nici nu s-au sinchisit să apară! Numai eu știu cât i-am așteptat…
– Chiar nu știu cum să fac ca să te fac să înțelegi. Ia vino și bagă nasul aici, ia zi, îți place?
_ Iac, nuuuu! Evident! Ce nașpa miroase, chiar nu ai milă deloc! Pe bune e greu, ia să încerci să îți faci nevoile doar când vreau eu, să vedem, îți place?
– Gata! Te dau!
– Haha, să crezi tu că scapi de mine așa ușor, cine crezi că mă ia? Mai ales că m-ai numit după un biscuit! Toată lumea se amuză de numele meu.. Dacă mă chema Nichita, de exemplu, poate că ți-ar fi fost ceva mai ușor.
– Ai deschis iar ușa dormitorului și e dezastru peste tot! Pe bune că nu mai pot! Înțelegi asta? Înțelegi?
– Nu mi-ai lăsat niciun telefon, nicio tabletă, ce era să fac eu de unul singur? Ursul ăsta s-a cam paradit, porcușorul ăsta este prea roz pentru gusturile mele, iar tu stai mereu plecată! Am și eu nevoie de diversitate, îți dai seama că sunt plictisit, că doar îți semăn. Acu’ dă! Aia e, ce să fac! I’ll take it as a man!
– Of măi mamă, oare te vei potoli și tu curând, că zău dacă mai pot!
– Sincer, nu cred. Și nici eu nu mai pot! Îmi e dor de tine mereu. Și plâng și te aștept să vii acasă. Și știu că ai să mă cerți și-apoi că ai să mă ierți, vorba lui Chirilă, dar eu tot te iubesc. Așa cum sunt eu, tâmpit! Și mai plâng și când fac pe mine, dar tu ești plecată, nu auzi, nu vezi cât îmi e de greu..
Și când nervii se evaporă ea îl mângâie și îi zâmbește. El se bucură tâmp, că doar atâta poate, dar mai sincer ca mulți. Și se iubesc. În tăcere și în conversații.. Lungi și care se repetă. Ea vrea ca el să înțeleagă, el vrea ca ea să înțeleagă că el nu va înțelege niciodată. Sau doar pe alocuri, când are el chef, că doar îi seamănă, nu?

image

Ruga.

image

Închidea ochii și își imagina cum ar fi dacă ar avea o familie, o mamă și un tată și foarte multă dragoste. Atât de multă încât să nu și-o mai dorească. Doar că nu o avea, nu cunoscuse niciodată pe pielea ei ce înseamnă să fii iubit, dorit și fericit că exiști. Toată viața ei așteptase o șansă. La o viață mai bună, la caramele de toate felurile, la doi oameni care să o îmbrățișeze și să îi spună că totul avea să fie bine. Și încă mai spera la asta, chiar dacă în jurul ei erau doar suflete pierdute, suflete ce nu își găseau liniștea, suflete nedorite în mod repetat. Venea Crăciunul și știa că atunci mai are loc o selecție. Învățase o rugăciune pe care o repeta în fiecare seară până când adormea. O repeta și se gândea că va veni și clipa în care cineva o va alege pe ea. Chiar dacă avea șase ani și nu era cea mai frumoasă, avea speranță. Și se ruga, știa că va da roade cumva, cândva. Și se consola cu gândul că dacă nu va fi aleasă, se va alege cu niște haine noi și dulciuri care să îi îndulcească amarul. Și se ruga în gând. Și se ruga pentru că era singura ei șansă. Și se ruga pentru că se simțea vinovată, poate că nu merita iubirea unor părinți, dacă nici părinții ei nu au vrut-o de ce oare să o vrea altcineva străin, mai ales că nu mai era un bebeluș, de obicei ei aveau succes. Dar nu se lăsa, se ruga. Seară de seară. Până când visul avea să devină realitate. Pentru că și ea era tot un om format din trup și suflet. Pentru că și ea avea nevoie de iubire și își dorea să ofere iubire. Și pentru că doar asta îi mai rămăsese sau era tot ce avusese vreodată. Ruga.