Mirosul.

Prima rază a soarelui reuși să o trezească.. Deși somnul nu o lua niciodată cu adevărat. Ațipea și se trezea, nici nu mai știa când este zi sau noapte. Și până la urmă nici nu o interesa. Era ca un robot, făcea totul mecanic. Cafea, muncă, casă, pat. Altceva nimic. Era haos în apartamentul ei, nu mai găsea nimic! Hainele erau murdare și împrăștiate peste tot, frigiderul era gol, coșul de gunoi era plin, nu mai avea cine să îl ducă. Se îmbrăcă în grabă, deși nu o grăbea nimeni, nici ea nu știa unde urmează să plece, era Sâmbătă și nu lucra, parcă. Dar cine se mai uita pe calendar? Sâmbătă sau Luni, chiar nu mai conta, doar o altă zi care venea și se ducea, prea încet și prea sigur, niciodată în ritmul ei.
Privi în jur și la ceas. Era 6 dimineața. Se gândea să dea cu aspiratorul, parcă nu mai putea trăi așa dezordonat. Dar ce sens avea? Mai bine era în pat, măcar era cald de la trupu-i. Zis și făcut! Era Sâmbătă. De obicei aveau program în această zi, mergeau în parc să alerge sau se plimbau pur și simplu, unde vedeau cu ochii și se opreau doar când oboseau! Dar ea era obosită. Obosise de la atâta plânset iar singura destinație sigură rămăsese patul ei, patul care fusese cândva a lor. Patul sub care în acea dimineață avea să-i găsească cămașa. Oare cum de ajunsese acolo? Nu mai conta, trupul ei atingea materialul ce odinioară atinsese trupul lui. Îl mirosea și zâmbea. Zâmbea și plângea. De dor, de amintiri, de planuri fără finalitate, de prezența lui pe pielea ei și de abisul creat în sufletul ei din cauza absenței lui. De neputință. De dragoste. O dragoste ce nu mai avea cum să reînvie vreodată! El nu mai era prezent, dar mirosul lui avea să îi rămână tatuat pe pielea-i. Începând cu acea Sâmbătă și până când aveau să se reîntâlnească!