O lume 9.

Care este primul lucru pe care îl faci dimineața? Înainte de a te da jos din pat, înainte să clipești efectiv, înainte să realizezi unde ești?… Te uiți la ceas, nu? Vrei să vezi cât e ora, dacă ai întârziat, cât de tare trebuie să te grăbești, pentru că sigur te grăbești. De câte ori pe zi verifici cât este ceasul? De prea multe ori. Când a fost ultima oară când te-ai relaxat, când ai lăsat totul de-o parte și ți-ai lăsat toate simțurile să acționeze? Nu prea curând, nu-i așa?
Aseară am trăit o experiență tare frumoasă pe care voi încerca să o și descriu.
Un altfel de teatru, un teatru labirint. Ceva inedit, ceva nou, ceva care m-a surprins foarte plăcut și care m-a făcut să îmi doresc să repet experiența, în același context sau în altul, dar clar mai vreau :).
Întâmpinată am fost cu zâmbet și un ceas ce indica altceva decât orele, minutele și secundele care se scurg. Un ceas pe care îl îndrăgești din prima secundă și care te duce în altă lume. Lumea ta și doar a ta!

image

Am lăsat în urmă tot ce înseamnă viața de zi cu zi. Telefon, geantă și cumva și toate grijile. Cu grijă am pășit într-o cameră care era amenajată pentru copii. O domnișoară simpatică m-a întrebat cum sunt, ce fac, ce am mai făcut.. Întrebări care aștept să îmi fie adresate dar la care nu mai aveam răspuns. I-am zâmbit mirată și am și uitat care mi-a fost răspunsul. Ne-am așezat la o măsuță mică și ne-am jucat. Ca niște copii. Zâmbesc și acum la acea joacă. După nici cinci minute joaca a luat sfârșit. Joacă conștientă și asumată. A început o altfel de joacă. Am fost legată la ochi și aveam să urmez un traseu al simțurilor. Al tuturor simțurilor în afară de văz! Vai, și ce puternice au devenit toate! Și cât de diferite și noi deși nu mi-au lipsit niciodată! Știi cum este să te lași purtat de un străin pe stradă? Nici eu nu am știut până aseară. Este minunat! Poate fi ciudat la început, dar încetul cu încetul începi să te descoperi. Pe tine și din nou pe tine. Începi să respiri. Începi să guști. Începi să simți. Începi să trăiești! Iar la final te și întrebi, oare eu ce îmi doresc cu adevărat?
O super treabă au făcut cei de la Incubator107. Eu una vă mulțumesc pentru tot! Pentru că am redescoperit copilul din mine, pentru senzații ce le credeam uitate, pentru căldura fiecărei povești, pentru diferența pe care o faceți! Promit că o să mai fac! Voi sigur nu vă opriți aici!
Dragii mei, recomand cu drag o as(l)tfel de experiență! Nu veți fi dezamăgiți, ba mai mult, veți zâmbi și veți savura fiecare întâmplare, oricât ați fi de cârcotași!
O lume 9? Da! Cu fiecare simț, din nou și din nou!

Advertisements

Vizita.

image

Avea niște ochi mari și care zâmbeau continuu. Privirea-i jucăușă îl căuta deși cuvintele rosteau total altă poveste. Era super fericită, nu mai avea pic de răbdare!
– Bună, ai mai fost pe aici? , întreabă ea părând interesată de răspuns deși spiritul nu îi era cel mai prezent.
– Nu, este prima dată. Am emoții. Dar tu?, îi răspunse interlocutorul.
– Daaa, am mai fost. Îți va plăcea, ai să vezi…
Și nimic nu înceta în a nu o da de gol. Căuta ceva sau pe cineva. Fără oprire și cu un entuziasm ieșit din comun. El era motivul vizitei, dar nu avea cum să o spună cu voce tare, chiar dacă întrebarea era evidentă și ar fi meritat un răspuns sincer. Se mințea, era mai ușor. Și visa, îi plăcea atât de mult să viseze cu ochii deschiși.
La finalul vizitei vibra de plăcere. Nu-l văzuse, dar știa că era prezent, încă îi simțea parfumul în nări. Poarta se închise în spatele lor.
– Să știți că mi-a plăcut foarte tare, îi spuse un alt el, cel ce mai devreme îi sorbea vorbele.
– Mă bucur, spuse ea fără ca măcar să îl privească. Ochii îi sclipeau în altă direcție, chiar dacă în cea greșită, era singura care o făcea să se simtă vie.
Atât de vie! Pentru câteva secunde rămase pe loc. Ochii îl căutau încă. Ar mai fi stat, l-ar mai fi așteptat, doar că între timp realizase ceva, vizita luase sfârșit. Întoarse capul, dar și tânărul plecă, cel mai probabil în altă vizită..

Umbra.

Dar cui îi pasă că umbra ți-e pierdută?
Și cine oare ascultă inima-ți ce urlă?
Când ei sunt pasageri pe-o rută abstractă,
În întuneric dens, lumina ta nu-i dreaptă!
Și îți zâmbesc, și mint, și vor dreptate,
Dar limita e-n ei, nu pot răzbate,
Le pasă doar atunci când îi privește,
În mintea lor rămâi veșnic poveste,
Când umbra-ți joacă pe alocuri feste..

Despre copilărie, speranță și zâmbet.

image

Este ajunul Crăciunului. Toată lumea se gândește la sarmale, fripturi și chestii normale, aparent, și toți copiii îl așteaptă pe Moș Crăciun, sau se iluzionează că acesta va veni și le va aduce și lor ceea ce își doresc. Și deși dorințele lor sunt mici, Moș Crăciun le va aduce ceva și mai mic sau poate că nici nu va ajunge la ei. Așa cum nu a ajuns nici Moș Nicolae, așa cum nu și-au sărbătorit niciodată ziua de naștere. Nici nu își mai amintesc când este pentru că în afară de sărutul sărat al mamei de pe frunte, nu au primit niciodată niciun cadou, nu pentru faptul că ar fi fost ziua lor. Mai primesc câte ceva, din când în când. Poate din milă, poate de pomană, poate pentru că vine Crăciunul și oamenii vor să își mai spele din păcate. Anul este lung, iar zilele pot părea atât de lungi când ai atâtea lipsuri. Cine are grija lor? Da, poate că nu suntem responsabili și nici vinovați, dar ei ce vină au? Și cât de repede trebuie să se maturizeze? Câte vise trebuie să le fie spulberate și cât de repede trebuie să le ardă copilăria? Sunt fericiți deși plini de suferință. Sunt săraci, dar sunt foarte uniți, mai uniți decât alții cu mult mai bogați din punct de vedere material. Sunt recunoscători, iubitori, umili. Sunt viitorul nostru, copiii pe care ar trebui să îi îndrumăm și ajutăm. Sunt cei ce nu au șansa de a avea un model de urmat, cei care bâjbâie prin întuneric până când pier fără urmă. Îi ajutăm mai des sau mai bine așteptăm să mai treacă un an, să mai vină un Crăciun, să ne uităm și iertăm ignoranța, să dăruim material și să ne iertăm spiritual?
Suntem aici cu un scop. Al tău care este? Te-ai întrebat vreodată?
Eu mi-am propus să aduc zâmbet. Și bine-am ales! Crăciun fericit!

image

V.L.Ă.D.U.Ț.

Vieți încă zece de-ar avea,
Lângă ei doi, din nou te-ar vrea,
Ăsta e clar un legământ,
Dar pentru-ai tăi ești pe pământ!
Uniți oricum, la bine și la greu,
Ține tu minte, iubit vei fi, mereu!

Termenul de valabilitate.

image

Toți știm că ea va veni cândva, cumva și ne va spulbera toate visele, toate așteptările, toate gândurile. Și deși știm că inevitabilul se va produce, tot ne va prinde pe picior greșit și clar nu ne vom pregăti în vreun fel, mai ales mental. Și nu ne putem gândi doar la ea, am lua-o razna, fără doar și poate, doar că știm că nu ne va ierta, nici pe noi, nici pe cei dragi nouă. Dar ce se întâmplă oare când știm când vine? Cu aproximație, dar avem o idee. Știm că mai avem doar puțin timp să ne bucurăm de viață. Oare brusc devenim mult mai conștienți, mult mai prezenți și mai dornici să o savurăm? Până la acea dată parcă nici nu am respirat, parcă nici nu ne-am bucurat, de fapt, nici nu am trăit. Timpul nu ne mai ajunge, se scurge atât de repede, mai ales de la o vreme-ncoace. Când avem un termen de valabilitate, atunci ne schimbăm toate perspectivele asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Ce ciudat, nu? Deși rezultatul final este același, modul în care alegem să ne trăim viața este dat doar în funcție de un termen limită aproximat de cineva. Parcă atunci când nu avem habar, trăiam mai împrăștiat, mai nepăsători, fără să fim atrași de lucrurile care contează. Sau care au ajuns să conteze atât de mult. Un sărut, o îmbrățișare, un zâmbet, soarele care pur și simplu răsare, cafeaua tare și plină de savoare, setea de necunoscutul care nu va deveni cunoscut, el, ea, voi.
Închideți ochii și încercați să vă imaginați inevitabilul rostit cu voce tare. Voi ce ați face dacă ați afla că mai aveți doar puțin de trăit? Ce ați schimba? Ce ați vrea? Ce vă lipsește? Cine sunteți? Ce vreți de la viață? Cum v-ați petrece timpul până când timpul are să expire? Tic-tac, tic-tac se-aude undeva în subconștient. Ceasul nu se mai poate opri, a început numărătoarea inversă, acum puteți alege cine vreți să fiți! Indiferent și independent de termenul de valabilitate.

Așa-i românu’. Partea a 5-ea.

Acum ar fi trebuit să scriu ceva despre uscătoria de rufe, doar că viața a intervenit ca să îmi arate că pot înfrunta situații mult mai interesante care să mă determine să cred că da, nația noastră este pierdută. Și nu cred că ne vom mai recupera prea curând sau cel mai probabil, niciodată.
În aeroport se așteaptă îmbarcarea. Toată lumea stă jos, liniștită, aparent. Apare un domn, avea și el treabă pe la tejghea pe acolo, poate că și-ar fi dorit să șteargă praful sau să aibă astfel de activități, oricum, nu avea de gând să înceapă ceva, și clar nu avea cum să o facă de unul singur, nu acolo cel puțin. Toți liniștiții au sărit ca și arși! Din liniștea lor s-a format o ditamai coada. Toată lumea stătea și aștepta liniștită, dar în picioare. Au stat acolo 40 de minute! Patruzeci de minute, frate! De ce? Le era oare teamă că va pleca avionul fără ei? Că rămân fără loc și vor fi nevoiți să stea în picioare? Nu i-am întrebat dar nu mi-am găsit nicio explicație.
Ajunși în avion, încep să se așeze, fiecare unde dorește, ce mai contează ce scrie pe bilet, nu? Sau poate nu au ajuns până la litera F..
Toată lumea se așează, vorbește domnișoara la microfon, roagă pasagerii să își închidă telefoanele. La două minute după, telefonul domnului așezat lângă mine sună.
– Nu pot vorbi că sunt în avion.
La capătul celălalt se aude o voce care încearcă să își scurteze monologul.
O doamnă din “public” îl avertizează pe domn, nu aveți voie cu telefonul, închideți-l!
În spate stau niște bulgari, parcă-s mai rău ca ai noștri, au un copil mic care încă îmi dă niște piciorușe în spate. Îmi zic, mai e puțin, deja coborâm.
Între timp ascult muzică. Domnul de lângă mine parcă bolborosește ceva, îl ignor, nu îl cunosc și nu am de gând să îmi fac cunoștințe noi. Mă face atentă și mă bate pe umăr. Românisme îmi zic, mai e doar puțin.
Ceaușescu a murit, dar comunismul este încă atât de viu. Și prezent. Și nu dă urme că ar vrea să dispară.. Poate că sunt prea dură, prea rea, dar mi se pare atât de trist, mai ales pentru ei. Încă un episod comic, dar nu prea.

Te-ai pierdut? Stai liniștit, ai super motive!

Plecat la drum prin țară, destul de departe. Indicatoare, nu prea, că ești în România. Dar lasă, îți spui vesel, am telefon mobil cu net la o viteză fantastică și cu o super acoperire. Scoți telefonul din buzunar, mândru, dai pe GPS că te ajută el, când ce să vezi, nici măcar rețea GSM nu ai, așa că visul că îți vei găsi calea înapoi dispare brusc. Și acum ce fac, te întrebi? Păi ce să faci, tragi pe dreapta și sper să întâlnești un cetățean amabil care să te scoată din încurcătură, că de-aia-s populate satele din România, ca să poată furniza informații. Degeaba plătim taxe la stat și abonamente la privat, toate la super preț, că nu prea ne folosesc. Eu vorbesc de o intrare pe o porțiune de autostradă, totuși, care nu era deloc semnalizată, dar o vedeam, exista! Putea să fie un vis, nu de alta, tot ca la noi așa..
Băi frate, pe bune? Alo, ăștia care faceți 9 km de autostradă/an și ăia chinuiți și pe bani mulți, nu ați mai avut bani de două indicatoare? Dacă vin niște cetățeni străini în vizită, riscă să nu mai ajungă acasă, un fel de triunghiul Bermudelor!
Și hai, ăia-s bugetari, dar Vodafone România ce face? Vinde telefoane la super preț pentru o super rețea, care cred că este 100% funcțională doar în București! Trist, foarte trist! Și uite așa a ajuns românu’ să fie băiat deștept, nu a avut de ales. De ce să fie ușor când poate să fie greu, nu? And I say Romania is my country…

Povestea brioșei.

În această seară am plecat împreună cu prietenii la o întâlnire cu caracter recreativ. Și cum orice drum începe cu o pauză, prima oprire a fost la un hypermarket, ăla de la ieșirea din oraș. Cum am ajuns mi-am dat seama că aș mai bea o cafea, a nu știu câta pe ziua de astăzi, dar aia de drum lung și în afara programului de lucru are cea mai bună savoare. Zis și făcut!
Ajunsă la cafenea, îi zic și numele, ca să știți unde s-a născut cea mai tare brioșă din lume, Coffeol, am comandat cafeaua și deși la dietă, veșnică, brioșa îmi făcea disperată cu ochiul. Era singura fără preț afișat, acum înțeleg și care este motivul, it is priceless! Nu îmi pare rău deloc, tocmai ce am mâncat jumătate, aș fi mâncat-o pe toată, dar nu sunt singură, damn! Cea mai tare! Ever! Merită să o încercați, dieta vă va transmite un mesaj simplu, lasă-mă, nu-s de tine!

Cealaltă femeie.

image

Își începea discursul mințind. Își începea discursul mereu la fel.
– Iubita mea, ți-am promis că o voi părăsi, mai ai și tu răbdare două, maxim trei luni, da?
– Asta îmi tot spui de cinci ani. Cinci ani, Andrei! Cât crezi că te mai pot aștepta?
– Ți-am promis doar, nu? Puțină răbdare, ar trebui să mă cunoști deja. Și știi foarte bine că nu te-aș minți. Cum să te mint când ești așa frumoasă?
– Mda, ce să zici și tu..
– Și când ești furioasă ești deja super sexy.. Hmm.
– Chiar nu am chef. Pe bune! Trei luni maxim, și gata! Chiar nu mai suport să fiu mereu pe ultimul loc. Ok?
– A promise is a promise. O rezolvăm, ai să vezi. Hai, vino încoa să te țin în brațe. Curând va trebui să plec oricum..
Ușa se închise în spatele lui. Ceva mai târziu o alta i se deschise în fața-i. Discursul era mereu același. Discursul începea mereu cu o minciună.
– Tatiiiii! Ești acasă! Hai să ne jucăm!
– Nu acum, draga mea. Sunt foarte obosit, tocmai ce vin de la un drum lung. Haide mai bine să mâncăm ceva și să facem nani, da?
– Offf, dar mi-ai promis. Niciodată nu te ții de promisiuni!
– Ioana!!!
– Hei, las-o. A fost o zi lungă și pentru ea. Se pregătește pentru serbare, are o surpriză pentru tine. Tu ce faci? Cum ți-a fost ziua, iubitul meu?
– Sunt praf! Am condus toată ziua. Am fost la clienți, nebunie, trafic, nemulțumire, știi cum e. De-abia aștept să dormim și să te țin în brațe. Cel mai bine este acasă, aici, cu voi!
În fiecare seară se mințea că e fericit. În fiecare seară își dorea să își schimbe discursul. Indiferent de ușa pe care urma să intre…