Marrakech.

Deși am văzut bazarul în fiecare seară, am mers să vedem orașul și ziua, ca niște turiști veritabili!
Cu ce credeți că ne-am deplasat? Cu microbuzul, evident! Am fi putut să mergem și pe jos, dar drumul ar fi fost cam lung iar noi ne resimțeam după orele interminabile petrecute în fel și fel de mijloace de locomoție care aproape că ne intraseră în sânge.
Prima oprire a fost la Le Jardin Majorelle.

image

Aceste grădini au fost gândite și concepute undeva în anii 20, pe când Marocul era colonie franceză, de artistul Jacques Majorelle. Albastrul superb este denumit și albastru de Majorelle. După moartea acestuia, atât casa cât și gradina au intrat în paragină. Tot un artist avea să le salveze undeva prin anii 80, Yves Saint Laurent, care are și un monument ridicat în incintă. A mai avut un ajutor, dar nu îmi aduc acum aminte de numele-i. Grădină este una superbă, verde care are la centru-i casa petrolistă. Așa au vrut artiștii :).

image

Plimbarea a fost una scurtă. Există și o cafenea în incinta grădinii, unde am fi putut să bem o cafea dar nu am băut, am făcut totuși niște poze, ca să ne amintim cum nu am băut noi cafeaua aia. Și da, există și o cafea a lor, nar nar, sau pe scurt, cafea cu lapte, ca să știți. Este mai ieftină decât black coffee.. Cause once you go black, you know.. :).
Următoarea oprire a fost la un palat. Aș vrea să fi reținut, dar nu m-a atras cu nimic.. Pot spune cu mâna pe inimă că arăta deplorabil. Bine, am făcut niște poze, că doar d-aia am primit și denumirea de turiști, dar mie una nu mi-a lăsat nicio urmă de interes, sau poate că eram eu cu capul în mandarini.

image

Fun fact, mandarinii sunt peste tot. Fructele acestora par comestibile dar nu prea sunt. Nu mori dacă mănânci, dar au o aciditate crescută. Și da, le-am testat, eu una mai puțin, dar ulterior am avut senzația că mi-am dat cu sodă caustică pe mâini. Not that fun.
Pe drum, oriunde mergi, ești acostat de fel și fel de întreprinzători stradali. Iar dacă i-ai băgat în seamă, cu greu scapi. Dacă sunt disperați ajung la prețuri extrem de mici, iar tu, ca și turist, începi să guști și să înțelegi din ce în ce mai tare termenul de negociere.
Cea mai interesantă oprire a fost la mormintele regilor. Am avut un ghid care ne-a explicat despre ceremonia care are loc la ei. Femeile erau înmormântate separat, la fel și slugile. Islamul era reprezentat în fiecare clădire și fiecare bucată de marmură care a avut onoarea să fie așezată pe pereți.

image

Aceasta a fost cea mai interesantă vizită, din punctul meu de vedere. Am căscat gura și am ciulit urechile, merită clar toți banii. Dar cu ghid, neapărat, altfel nu ai de unde să înțelegi ceva. Părea extrem de anost, dar nu a fost așa.
După această oprire am plecat către un deșert fals. Aici oamenii își pot imagina că sunt în deșert, dar nu sunt. Dromaderi la tot pasul, palmieri și case de lux vis a vis. Un contrast extrem de mare, mult prea mare..

image

Noi încă ne resimțeam după cele patru ore petrecute pe dromaderi cu o zi, respectiv două zile în urmă, așa că nu am rămas profund impresionați.
Ultima oprire și cea mai grea de tolerat a fost la pielărie. Mirosul era groaznic, iar condițiile în care unii oameni muncesc sunt de-a dreptul dramatice. Stau în umezeală, miros extrem de urât, condiții mizere. Greu de imaginat că există așa ceva în secolul douăzeci și unu!

image

Aici am încheiat vizita oficială. Plus că am trecut pe lângă zidurile castelului, sper să nu mă înșel, deși este foarte probabil.
După amiaza am petrecut-o mâncând, plimbându-ne, pregătind bagajele pentru a doua zi.
Seara am mers la hamam, ceva tradițional. Aici ești spălat și îngrijit de niște doamne, iar la final ești masat, de alte doamne. Băieții ar avea de spus mai multe pe această temă, dar vă las să vă imaginați. Și noi tot asta am făcut! 🙂
Somnul a fost scurt iar călătoria spre casă lungă și tristă.
Dacă primele zile ale călătoriei noastre au trecut extrem de greu fiind lungi și anevoioase, zilele următoare s-au scurs mult prea repede.
Călătoria aceasta mi-a intrat la suflet. Am cunoscut niște oameni minunați care au făcut-o să fie memorabilă. Știu și simt că vom rămâne aproape, ne-am demonstrat-o deja. Mă bucur că am avut ocazia să vă cunosc, sunteți unici, frumoși și nebuni! Irina, Diana Diana, Pătrățel, Laurențu’, Iubi și Iubi, Roxana veterana, cine joacă mima 🙂 ? (inside joke) Vă pup și vă mulțumesc pentru tot, fără voi aș fi avut altă imagine asupra Marocului, știu asta! Și sper să descoperim și alte destinații împreună, mai devreme decât mai târziu, cu sau fără peripeții dar împreună!

image

Advertisements

Oceanul Atlantic.

După o noapte mult prea lungă și mult prea rece, pe alocuri, a urmat un drum care părea că nu se mai termină până la Marrakesh. Dar pentru că aventura nu este aventură decât atunci când dai de necaz, ce credeți, a început să fiarbă apa la motor. Nu le am cu mecanica, dar cum toți băieții s-au adunat în jurul problemei, mi-am dat seama că nu e de bine. Și mai aveam cam zece ore de mers. Ne pregăteam deja psihic pentru o noapte în autocar, că aveam clar nevoie de o cireașă pe tort. Și totuși, nu a fost să fie, am ajuns extenuați la destinație după douăsprezece ore. Am dat o tură prin piață, am mâncat ceva cât de cât comestibil la o pătrime din prețul de pe “traseu”, ne-am făcut un duș pe repede înainte, între timp a venit și apa caldă, și somn. Urma o altă zi în care mergeam pe drumuri, dar avea să fie mult mai relaxantă.
După un somn bun de maxim șase ore, am plecat către Oceanul Atlantic. Eram tare nerăbdători să mai mergem cu microbuzul!
Marocanii vor să facă bani din orice, așa că exploatează tot ce prind ca să obțină ceea ce își doresc. Îți cer bani și dacă îi pozezi, cum a fost cazul și la prima oprire către ocean.

image

După cum puteți sesiza, în spatele nostru, pe crengile copacului, stau cumințele niște capre. Acestea sunt cocoțate în copac zi de zi, și tot zi de zi turiștii se opresc pentru a face fotografii. Proprietarul obține o fabuloasă sumă de 7,8 euro pentru această afacere. Turistul se bucură că nu a murit prost și a văzut cum caprele știu să facă echilibristică. Evident că iar am făcut o mie de poze.. Și voi ați face la fel :).
Nu a durat mai mult de zece minute și back on the road! Următoarea oprire a fost la o mică cooperativă unde se face uleiul de argan. Marocul este foarte cunoscut pentru exportul de ulei de argan care poate fi folosit în scopuri cosmetice cât și medicinale. Pot spune că a fost o vizită tare impresionantă.
Uleiul se face manual 100%. Produsul finit se obține greu după ce trece prin trei procedee.

image

Doamnele de acolo nu au uitat să zâmbească, chiar dacă le lipseau câțiva dinți și chiar dacă munceau din greu pentru tot ceea ce le lipsește.
Ne-au permis să le și ajutăm. Era să rămânem fără degete, sistemul lor fiind unul rudimentar, spărgeau cu piatra coaja care ascundea fructul ce urma să fie bine stors.
După ce ne-am încărcat cu zâmbete frumoase și ne-am descărcat de niște dirhami buni pentru a putea beneficia de adevăratul ulei de argan, am pornit din nou la drum.
Oceanul este foarte frumos. Eu iubesc marea așa că nu aș avea cum să îl descriu altfel decât ceea ce înseamnă pentru sufletul meu. Nisipul fin ne-a mângâiat tălpile. Apa rece ne-a înghețat degetele, dar ne-am distrat. Am simțit o relaxare maximă.

image

Cum să nu te bucuri când constați că ești super norocos. Ai tot ce vrei și mai mult!
După plimbare și înainte de apus am fost să mâncăm. Piața de pește arăta deplorabil, semăna foarte bine cu ghena din spatele blocului meu plus un iz puternic de pește, dar acolo am mâncat cel mai bine din toată țara. Șapte sau opt feluri de pește și fructe de mare ne-au bucurat simțurile. Raiul pe pământ vă spun, rai. Se poate vedea și pe fețele noastre.

image

Poza a fost făcută înainte de a mânca, după nu mai aveam cum, credeți-mă!
După amiaza ne-am petrecut-o pe plajă, la apus. Soarele ne-a bucurat pentru ultima oară sufletele și a lăsat în urma lui o răcoare de nedescris.

image

Așa că ne-am întors la microbuz și am plecat încet către cazare. Traficul este unul de-a dreptul haotic. Dacă nu dai flash-uri și nu stai cu mâna pe claxon non stop înseamnă că nu conduci. De traversat chiar nu contează, nici nu știu de ce mai există trecerile de pietoni. Sunt mulți și sunt peste tot, inclusiv bicicliști și motocicliști.
Am ajuns cu bine, cu greu, după o zi superbă. Urma ultima zi înainte de plecare.. Marrakesh și ale sale minunății.. Dar asta în ultimul episod ce așteaptă să vă încânte curând..

Sahara, the other story!

V-am promis că am să dezvolt povestea cu Marocul și experiențele trăite în ultimele zile. Dacă ați citit și articolul anterior veți fi aflat că eram gheață și plini de entuziasm, not, înainte să plecăm în deșert.
Ne-am trezit în ziua doi de Maroc și am pornit către acesta. Planul era bine stabilit, o noapte la un hotel și o noapte în deșert! Da, chiar în deșert, într-un cort special amenajat, dar vom ajunge și acolo.
Dis de dimineață am început să ne separăm, și anume, cei ce consumă salam și cei ce nu mănâncă mezeluri :). Am ajuns la un microbuz ce ne-a purtat pe ritmuri arabești în locuri inedite și uitate parcă de lume. Ne aflam totuși în Africa, era chiar mai bine decât prevede legea. Toată lumea laudă mâncarea marocană. Nouă nu ne-a plăcut. Să fi fost karma de vină, să fi fost bucătarii, nu știu, cert este că tanjinul și cuș cușul nu ne-au adus încântarea mistică de care am fi avut nevoie. Am mâncat prost și scump pe acest traseu. Cred că șoferul nostru avea ceva înțelegeri cu patronii, iar aceștia aveau clar alte prețuri pentru turiști. Nici să nu vă treacă prin cap că ei aveau afișate prețurile sau îți dădeau bon fiscal. La supermarket, mult spus dar nu găsesc alt termen, era praful cât casa, dar cred că era din cauză de deșert sau poate chiar și sărăcie. Sau poate pentru că deschideau doar pentru turiști coșmelia. Drumul a fost lung cu opriri scurte prestabilite anterior. Șoferul avea diagramă, chestia aia care măsoară timpul de condus și de repaus, deci avea motive bine întemeiate ca să oprească.. Sau nu.
Prima oprire care contează a fost la satele berbere. Le-am văzut de undeva de sus, am făcut la fel de multe poze ca și niște turiști japonezi și am mers mai departe.

image

Cum unde sunt, acolo în spate undeva..
Serpentinele ne-au oferit senzații tari fără propuneri indecente. La finalul lor am ajuns într-un sat uitat de lume. Acolo să vezi și să nu crezi! Filme celebre l-au găsit a fi fascinant și s-au hotărât să filmeze câteva scene pe acest plai, gen, gladiatorul, Cleopatra și Game of thrones. Satul berber datează de undeva din 1600 și a fost restaurat de curând. Trebuie să știți că marocanii negociază. Nu știu dacă le face plăcere sau este o chestiune de care pe care, cert este că o fac. Iar prețul corect este undeva la o pătrime din prețul inițial oferit de ei, poate chiar mai jos. A alergat unul după noi și a ieșit cum am vrut iar el sigur a ieșit în câștig, că doar nu era fraier. Deci, niciodată primul preț și plecați dacă nu vă convine. Cred că mai degrabă faci treabă cu cei din afara marilor orașe. Chiar dacă sunt numeroși turiști, nu se compară cu Marrakesh, așa că și comercianții sunt mai amabili puțin. Și da, nu le pasă, pot ajunge să se comporte extrem de urât…

image

Nu știu dacă am greșit sau nu ordinea obiectivelor turistice, dar la ele sigur am fost. Cu pauză de tanjin. De vită.
După alte zece opriri de țigare și altele am ajuns la hotel. Era puțin mai frig ca afară și nu avea niciun fel de încălzire precum aer condiționat sau alte bazaconii de gen, dar avea apă caldă, un adevărat lux pentru noi la acea dată.
Ziua ce urma avea să ne ducă undeva sus dis de dimineață.

image

După pauză de prânz, fără tanjin, am ajuns în sfârșit la cămile. Cămilele dromader aveau să ne ducă în deșert acolo unde ne aștepta o noapte plină de căldură, not. Știam ce ne așteaptă, și știam că nu suntem pregătiți. Plecasem de acasă cu gânduri și haine de vară ce nu ne-au ținut de cald.

image

El este Bob Marley, nume de scenă inventat de Mustafa, băiatul ce îl ghida pe drumul cel bun. El a fost dromaderul ce m-a purtat în spate. În momentul în care am urcat pe spatele lui, a scos niște zgomote ciudate, a și fost presat pe genunchi ca să nu se ridice cât timp eu m-am cocoțat pe cocoașa lui. Drumul a durat cam două ore, dar am stat extrem de relaxată, altfel aș fi ajuns cu picioarele amorțite. Dromaderii merg încet, și cum îmi spunea și Mustafa, sunt vegetarieni, deci nu te vor mușca. Al meu Bob scotea și limba într-un mod total dubios, dar era simpatic. Și alb. Copii tineri s-au îngrijit ca noi să ajungem cu bine. Se vedea că nu le face plăcere, că o fac de nevoie și erau resemnați. Le simțeam dorința acerbă de a pleca din acea țară dar își cunoșteau condiția în același timp. Deși fără pic de educație, știu asta pentru că l-am întrebat dacă a mers la școală și mi-a spus că nu, nu îi place, vorbeau corect limba engleză și chiar și spaniolă.
Am ajuns la corturi după ce soarele apusese deja. Am fost întâmpinați frumos într-un cort sufragerie.

image

După ce am băut ceva, adus de acasă, din Italia de fapt, ne-a fost servită masa. Cum ce?! Tanjin, evident! Doar că ăsta chiar ne-a plăcut. Sau poate că ne era mult prea foame.
Am avut și toaletă în deșert, foarte bine pusă la punct și luminată de niște lumânări.
După masă am ieșit la un minunat foc de tabără. Oamenii ne-au cântat și încântat cu fel și fel de cântece care presupun că făceau parte din repertoriul național.

image

A fost greu să mergem să dormim datorită dar mai ales din cauza frigului. După multă distracție pe diferite teme am reușit să dormim. Sfat, oricare ar fi anotimpul, în deșert este mult mai frig noaptea decât ziua, așa că haine groase. Experiența în sine a fost minunată. Prin prisma oamenilor pe care i-am întâlnit, prin faptul că ceva inedit s-a petrecut în viața mea.
Trecând prin astfel de situații realizezi că ai tot ce ai nevoie, ba chiar mai mult. Că poți face orice, ești liber!
A doua zi dimineață ne-am întors tot pe dromaderi până la mașină. Ne aștepta un drum lung, de vreo doisprezece ore înapoi la Marrakesh. Dar asta într-un episod viitor!

image

Marocul în Ianuarie/part one!

A venit iarna. Este foarte frig. Pleci în vacanță și te gândești cu bucurie că cele douăzeci și ceva de grade îți vor alina suferința și îți vor încălzi trupul.
Aș vrea să fi ținut minte mai multe detalii despre primele două zile de vacanță, doar că sentimentul că ceva aiurea se petrece a fost prea acerb.
Am să o iau de la început și am să încerc să vă povestesc despre vacanța petrecută pe un alt continent.
Duminică dimineață am plecat devreme spre aeroport. Ninsoarea nu ne-a permis să decolăm la timp, ba chiar ne-a întârziat suficient de mult încât să pierdem conexiunea către Marrakesh, destinația noastră finală. În cele patru ore petrecute în avion m-am gândit în mod repetat să renunț la vacanță, dar am acordat o ultimă șansă cu gândul că vom prinde avionul ce urma să ne ducă în altă lume. Dar nu a fost să fie așa. Și de atunci a început aventura. Atunci am realizat că deși împreună, oamenii acționează separat. Din douăzeci și doi de oameni rămași fără bilete, soluțiile problemei au început să aibă rezoluții diferite. Am reușit într-un final să găsim bilete, prin diferite metode, prin eforturi deosebite ale unor oameni din grup. Am găsit și o cazare cât de cât iar prima noastră noapte caldă s-a petrecut pe al nostru frumos continent, undeva la cald, doar că nu prea cald, mai ales la cum eram noi îmbrăcați. Am înghețat.

image

A doua zi am plecat la drum. Două ore am făcut până la aeroport cu autocarul. După aceea am zburat până la Beni Mell, prima pe dreapta în Maroc. Am făcut o mică escală după care am decolat către Casablanca. Am mai așteptat cam patru ore în aeroport după care am plecat către Marrakesh, cel mai scurt zbor din viața mea și la cea mai joasă altitudine, cam douăzeci și cinci de minute și 4500 de metri altitudine. Am ajuns lihniți de foame și rupți de somn. Dar am ajuns să ne cunoaștem cât de cât. Aveam impresia că stăm împreună de o eternitate. Ne-am cazat, frig! Apa fierbinte ne bucura trupurile înghețate și obosite, până când a devenit brusc extrem de rece. Primul impact a fost unul negativ. Poate că din cauza oboselii, a nervilor acumulați, a faptului că aveam impresia că nu mai ajungem! Am și mâncat ceva pe fugă în piață, deși aproape de miezul nopții, am reușit să găsim ceva de mâncare.
Oamenii sunt extrem de săraci, nu asta este problema, problema lor este alta, stau cu mâna întinsă și se așteaptă să le dai. Dacă nu le dai și pleci mai departe se comportă extrem de urât. Nu prea îmi place această atitudine, nu este una prea corectă, dar despre asta puțin mai târziu. Sfat: dragilor, de veți pleca în vacanță în această lună, oricât ați crede că este de cald, va fi, dar doar ziua, noaptea nu prea! Haine groase la voi, bocanci chiar, o greacă de iarnă mai groasă, dresuri și câteva pulovere și ceva cu alcool dintr-un aeroport european, aici nu veți găsi alcool la liber, poate doar pe sub mână, nu veți regreta!
Noaptea a decurs interesant. A fost scurtă și rece. A doua zi aveam să plecăm către Sahara. But that is another story.. Coming soon!

image

Ryanair, niște băiețași!

Hai că astăzi m-am distrat, ce să mai! Și încă mă distrez, cine știe ce mai apare între timp.. Ia uite ce mă bucuram eu de dimineață că plec în vacanță! Ningea, bătea vântul, dar cine era interesat.. Lasă că nu e problemă.. Până când a devenit una.
Cei de la Wizz Air ne-au anunțat pe rând că pista nu este curățată și va trebui să avem răbdare, apoi că bate vântul și iar trebuie să avem răbdare, apoi iar probleme cu pista. Problemele erau evidente, doar că alții au reușit să zboare înaintea noastră, fără probleme. După câteva ore, patru la număr, am reușit să plecăm. La limită. Nu m-ar fi interesat problema în alte circumstanțe, dar aveam de gând să prindem un alt zbor de legătură către Maroc. Douăzeci și doi de oameni. Un zbor de legătură. Treizeci de minute aproximativ între cele două. Ce credeți? Last call la zborul de Maroc. Noi toți în fața la security check, undeva în Italia. Le spunem că trebuie să prindem zborul. Ne privesc relaxați și ne spun că avionul a plecat, nu mai avea cum să ne aștepte.. Că tot ce putem să facem este să mergem să vorbim cu doamnele de la bilete. Ridicăm ochii la ecranul care indica statusul zborurilor.. Nu mai era niciun zbor către Maroc. Unui băiat care a reușit să ajungă până la poartă i s-a spus că nu au cum să ne aștepte așa că i-au închis poarta în nas! Cinci minute! Douăzeci și doi de oameni. O destinație. O companie care a vrut doar să mai facă rost de niște bani. Ryanair! Nu că ar mai conta, doar că am rămas cu ochii în soare, măcar aici e soare.
După lungi căutări am reușit să găsim niște zboruri mâine. Pe banii noștri, pe nervii noștri, pe timpul nostru. Am găsit și cazare, că suntem cam rupți de astăzi de la șase, dar ce mai contează!
E distracție, ce mișto! Hai că poate până când trebuie să ne întoarcem ajungem și noi la destinație! Până atunci să ne bucurăm de această zi minunată! Și de beneficiile zborurilor low-cost. Bine băi băieți!

De-ai mai fi…

De-ai fi acum în fața mea, și de-aș putea, te-aș întreba..
– M-ai ține-n brațe? Și dacă da, te-aș inspira? Și dacă da, cum ar suna?
Așa de blând, ca vocea ta?
Oare în mine ai vedea, ce ți-a lipsit, ce-ai vrut cândva?
Și să devin eu muza ta, să mă iubească mintea ta,
Să mă îmbeți cu vorbe dulci, primite-n dar, în nopți prea lungi,
Ce nu ne lasă s-adormim, e prea mult sens, e-un vis divin..
De-ai fi acum în fața mea, te-aș întreba?

Copil sau câine? Asta este întrebarea!

image

E iarnă. E frig. Ai câine. Și atât. Se uită la tine. Te uiți la el. Te uiți la ceas. E târziu. Te mai uiți încă o dată la el. Hai că ieșim, îi zici, iar el aparent te înțelege și se bucură, eu cred că doar îți simte tristețea și se bucură. Afară este o lume nouă. Părinții își duc copiii la grădiniță și școală. Tu și încă două vecine plimbați câinii. Hai că ele sunt la pensie, dar tu, ce scuză ai? Trebuia să te așezi și tu la casa ta, să faci un copil, nu să îți iei un câine. Doar că există anumite similarități între cele două situații, am zis să le expun, din punct de vedere al posesorului de câine, care sunt. Dar și diferențe care fac diferența! Orice asemănare cu persoane sau animale reale este pur întâmplătoare.
– încerci să îi găsești parteneri de joacă, și deși nu vrea nimeni să se joace cu el, tot crezi că e cel mai cuminte și bun din univers. Îi găsești și scuze, așa e el, mai disperat, dar este și mic. Și stăpânul presupusului partener de joacă are fel și fel de argumente pro în ceea ce îl privește, pe cățel, sper, este foarte jucăuș, spune el trăgând de lesă când jucăușul începe să mârâie.
– îi încredințezi “bunicii” cheia de la casă și o suni de minim două ori/zi să o întrebi ce face, a mâncat, și-a făcut nevoile. Intri în panică dacă nu sau dacă a făcut moale sau prea tare. Eventual mergi și la veterinar ca să fii sigur că puiul tău este neatins de vreo boală tropicală de Beverly Hills autohton.
– îl poți lăsa singur acasă, indiferent cât este de mare, ca și vârstă, nu va da nicio petrecere, nu se va îmbată și nici nu te va suna non stop să te întrebe când ajungi acasă, chiar dacă simte asta adânc în sufletu-i.
– nu vorbește, deci nu te contrazice. Face cum vrei tu, când vrei tu și dacă vrei tu. Îi poți pune fundă, fustă că va suporta. Chiar dacă îl faci de râs, acceptă. Deși dacă e bulldog francez nu e chiar așa simplu, cred că este tânăr și neliniștit, hai că i-am găsit o scuză, ca doar e al meu și e perfect.
– este pedepsit din start pentru faptul că este câine, așa că va trebui să suporte cu greu toate mesele pe care le iei acasă și din care nu vrei să împărtășești nimic cu el. Ar spune ceva, dar nu poate, dar îi simți privirea și îi spui ca un posesor de câine responsabil care ești, ai mâncarea ta, de ce nu mănânci? El nu zice nimic, totul este perfect.
– îl educi cum vrei. Nu trebuie să faci teme, desene sau mai știu eu ce proiecte, nu te sună niciun profesor să îți spună că a chiulit de la ore sau că are prea multe absențe. Și chiar dacă nu merge la pas, le spui tuturor că așa e el, independent.
– îl iubești indiferent de câte nebunii face, și face. Știi sigur că viața ta a devenit mult mai frumoasă de când el o umple, cu bale și alte chestii de gen. Și nu îți pare rău, chiar dacă nu e perfect, este al tău și inima ta îi aparține.
Copil? Câine? Copil și câine? Niciun răspuns nu este corect? Toate variantele de mai sus? Tot ce știu este că e iarnă. Și e frig.

Mentalități, schimbări, dorințe!

De doi ani și ceva tot alerg. La propriu. Nu fac excese, de niciun fel, o fac pentru plăcerea alergării, pentru că iubesc senzația de după, pentru că știu că singurul fel în care pot schimba mentalități este prin exemplu, pentru zâmbetul dăruit fotografiei cu medalia de participare, pentru fapte bune, pentru că mai bine mai târziu decât niciodată!
Am făcut sport de când eram mică, mama m-a lăsat să îmi aleg drumul, întotdeauna, fapt pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare. M-a îndrumat și către ceea ce iubea ea, dar nu a fost să fie. Doar că erau alte vremuri.. Alte mentalități, alte priorități.
În fiecare an, când vine vorba de alergare, văd din ce în ce mai mulți participanți, iar ceea ce mă bucură este că văd și copii care participă. Chiar mă gândeam că tare mult mi-ar fi plăcut să particip la astfel de evenimente când eram copil și că atunci când am să fiu mamă am să îmi car copilul cu mine, asta este clar!
Mentalitatea românească este puțin învechită. Nu am fost obișnuiți cu multe, lipsă de informații și tehnologie, privare de liberă circulație. Toate acestea au dus la îndoctrinare,
pe de-o parte, pe de altă parte mai este vorba și de nepăsare și ignoranță.
Dacă ne creștem copiii doar în fața televizorului și a tabletei, rezultatul va fi unul pe măsură. Trebuie să guste din toate în această viață, chiar dacă nu le vor fi pe plac, măcar vor avea șansa să experimenteze. Și câte sunt de făcut, timp să ai, și chef, și iarăși timp.
Mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai mulți copii la astfel de evenimente. În afara faptului că vor face mișcare, se vor mândri cu medalia obținută la final și cu starea de bine. Cum zice românul, win win situation. Și mai mulți copii în avioane, și ce dacă sunt mici, și ce dacă nu își vor mai aminti, cu siguranță schimbarea începe de la ei și de când sunt mici.
Ne vedem curând, cu mic, cu mare, cu preocupări mișto și oameni cu dorință de schimbare, în mai bine, pe termen nelimitat!

Ana.

O cunosc pe Ana de când era mică, chiar foarte mică. Eram și încă sunt prietenă cu unchiul ei, așa ne-am cunoscut. O scoteam la înghețată și o țineam de mâini și o ajutam să sară peste fel și fel de obstacole, ne jucam. Ana era un copil tare inteligent și orientat spre multe activități. Nu am pierdut contactul total cu Ana, dar la un moment dat am încetat să ne mai vedem așa des. Din motive de muncă, din motive de școală, din prea multe motive fără motiv.
Eram pe drum undeva, nu mai știu exact. Îmi sună telefonul. Un număr necunoscut.
– Mădălina, spun eu cu un ton serios.
– Bună Mădălina, sunt Ana, și îmi spune și numele de familie.
– Bună Ana! Ce faci?, spun eu super uimită.
– Te-am sunat pentru că îmi doresc să stăm de vorbă.
Eu una am rămas extrem de impresionată. Ana are 16 ani. Eu nu țin minte să fi făcut așa ceva la vârsta ei..
Și uite așa am ajuns să ieșim, la o cafea, cafele băute de adulți. Am descoperit o tânără foarte interesantă, o adolescentă deosebită, specială, cu înclinații care par puțin anormale vremurilor pe care le trăim. Citește, pictează, scrie poezii, face sport de performanță, dar are și preocupări “lumești”, merge la Mall cu prietenele, stă pe Facebook sau se plimbă. Dar este selectivă. Nu tolerează orice.
Are planuri mari de viitor și sunt sigură că și le va duce la bun sfârșit. Am văzut prin ochii ei mari și verzi speranța. Nu pot să presupun că toți tinerii i se aseamănă, dar sunt mândră că am avut ocazia să o cunosc puțin și ca adolescentă. O adevărată încântare din toate punctele de vedere. Ana și Livia, mulțumesc pentru că m-ai făcut să cred că nu chiar totul este pierdut! Privește cu aceeași căldură viitorul și el cu siguranță nu va înceta să te surprindă, așa cum m-ai surprins și tu pe mine, în cel mai plăcut mod posibil!

Ultimul gând.

Acum că au aflat mă privesc cu milă. Și mă întreabă mereu ce fac.. Nu puteau să mă întrebe și înainte, ce au așteptat atâta? Ce cred, că își vor spăla toate păcatele? Ei și privirile lor pline de compasiune. Și gândurile lor ce îmi zgârie timpanul: “săraca, așa tânără, avea tot viitorul în față..”
Aș vrea să dau timpul înapoi. Aș vrea ca nimeni să nu știe nimic despre nimic din ceea ce mă privește. Pentru că oricum nu are nicio legătură cu ei. Ei ce pierd? Ei ce câștigă? Ei ce vor? Bârfă? Acțiune? Plânset? Dar își văd oare propriile vieți? Văd oare cât sunt de triști deși au tot ceea ce mie îmi lipsește? .. Sănătate!
Și el. De ce mai stă lângă mine? Eu cred că îi place să simtă tortura minutelor irecuperabile ce se scurg printre degetele lui atât de frumoase. Degetelor unor mâini ce ar putea atinge un corp sănătos și frumos. Este masochist! M-am convins! Nu vreau să îmi demonstreze că e bun, știu asta. Nu vreau milă, știe asta. Măcar el se comportă normal, sau măcar încearcă. Ce-o fi în capul lui? I-am spus că mai bine rămân singură, așa cum m-a găsit, dar s-a făcut că plouă. Și m-a făcut să râd, să plâng, să îmi doresc, să nu mai vreau, să trăiesc! Și mi-a demonstrat că el este cel ce merită să trăiască. Dar oare asta e viață? Când mă duce-n cârcă ca pe cea mai grea povară iar la final am să-i fiu cel mai dureros gând?
Dar mi-am promis ceva. Mie, pentru mine. Și pentru el. Să zâmbesc! Chiar dacă va fi ultimul lucru pe care am să îl fac vreodată..
– Draga mea, ai răcit! Te vei face bine.. Fizic cel puțin :)!