Zborul.

Tu mă împingi și-ai vrea să stau în brânci,

Eu te privesc din zbor cum te răsfrângi…

Tu nu ai cum vreodat’ a vindeca,

Ce nu a fost al tău, nici pururea…

N-ai vrea să plec, dar vorbele-ți sunt seci,

Și mă îndemni s-o fac, acum și-n veci..

Iar eu sunt cea mai pregătită, da!

Din zbor mă-ntreb, m-ai meritat cândva?

Irelevant, n-ai înțeles, preferi a asculta,

Sunet de aripi frânte… Nu-i așa?

Advertisements

Ioana.

– Ioana, ai aflat?, o întrebă o prietenă pe un ton ștrengăresc.

– Ce anume ar fi trebuit să aflu?, răspunse ea tot cu o întrebare, curioasă fiind, din fire.

– Ești adoptată! Părinții tăi adevărați sunt alții decât cei pe care îi strigi tu mama și tata!, spunse Irina pe un ton superior, mândră de isprava sa.

– Nu te cred! Minți!!! Nu are cum să fie adevărat! Mi-ar fi spus dacă ar fi avut ce, dar nu, nu are cum, imposibil!!! De unde știi asta?, întrebă ea plângând și neștiind ce să creadă.

– I-am auzit pe ai mei cum vorbeau despre asta! Se întrebau când oare vei afla, și ia uite, ai aflat!, și un zâmbet ironic îi lumină fața.

– Minți!, spuse Ioana și îi întoarse spatele. 

În viața ei nu își amintise să fi alergat atât de repede. Drumul pe care de obicei îl parcurgea în douăzeci de minute, îl alergase acum în cinci. Fața îi era inundată de lacrimi, iar vorbele Irinei îi răsunau puternic în cap. Oare era așa ceva posibil? Oare a fost mințită timp de treisprezece ani? Adoptată? Ea? Răbdarea îi devenise nerăbdătoare să afle adevărul. Izbi ușa de perete și încercă să adreseze o întrebare, doar că nu mai avea aer, nu mai avea putere..

– Ioana! Așa se intră în casă? De unde atâta grabă?, o întrebă mama ei pe un ton calm dar care suna a avertisment. Nu o vedea, gătea și era cu spatele la ușa de la intrare, zgomotul fuse cel ce o dăduse de gol..

Ioana tăcea. Și plângea. Cuvintele îi rămăseseră încleștate între dinți. Nu le putea pronunța, dar le gândea, le urla, le ura! 

– Ioana!!! Cu tine vorbesc.., spuse ea în timp ce se întorcea cu fața către aceasta.

– Doamne!! De ce plângi? Ce s-a întâmplat? Ioana, vorbește, te rog!

– A, a, a…

– Mama, mă sperii! Spune ce ai pățit! Cine te-a supărat? Ia un loc. Uite și puțină apă. Acum liniștește-te și spune-mi care este problema. Da?

– Irina, a, a..

-Așa, ce e cu ea? A pățit ceva? Sau?

– Nu. Ea nu. Ea mi-a spus că sunt adoptată!, și plânsetul devenea din ce în ce mai puternic.

Mama Ioanei amuți. Nu era pregătită pentru așa ceva. Nu acum. Nu în acest fel. Nici nu știa de unde să înceapă. Cu lacrimi în ochi o strânse în brațe pe Ioana și îi șopti:

– Ioana, te iubim! Ești copilul nostru și te iubim până la cer, înapoi și până la ultima suflare… Ești și vei fi mereu Ioana noastră!

Totul sau nimic.

Și văd în tine totul, din nimicul rămas,

Mă simt mult prea atrasă, de sufletu-ți, e dans?

Și îți înghiți cuvinte, prin gesturi mă iubești,

De nu aș vedea bine, n-aș crede că-s lumești!

Nu cred prea tare-n vorbe, iar tu e clar, mă vezi..

Din nimicul rămas, ai totul…doar să crezi!

Scrum.

Realizez, când nu visez, că nu am timp, și-analizez..

Trăiesc cu frica să nu mor, respir cam greu, nu-i chiar ușor,

Căci teama e mai mare, da, de a trăi, de-a savura,

Plăcerea de pe pielea ta, înșelătoare, dar a mea..

Cu totul vreau să te cuprind, să fii al meu, să simt, mă mint?!

Păcatul doar eu îl gândesc, când nu mi-e teamă să trăiesc..

Dar brusc din vis eu mă trezesc, și te admir, să te iubesc?!

Cu șoapte-n gând, ce îmi zâmbesc, și-mi spun frumos, nu intuiesc,

Trăiește acum, cu puls nebun! Că nu e timp, se face scrum..

Cursa din Monte-Carlo și Nisa pe timp de zi.

Nu cursa de formula unu, ci cursa de zece kilometri pe care am găsit-o imediat ce am cumpărat biletele de avion. Da, mare noroc, zic eu. Exact în Duminica noastră de Nisa să pot să alerg la Miha acasă! Care ar fi fost șansele ca acest maraton să se întâmple exact atunci?

   

M-am trezit dis de dimineață, nici nu cred că am reușit să dorm prea bine, nu din cauza emoțiilor ci pentru că manelele prind viață peste tot și parcă ne urmăresc pe noi, pe români, ca nu cumva să uităm de unde am plecat :). Am plecat singură spre Monaco, nu am avut niciun susținător prezent fizic, în spirit era bătaie!

Nu a participat prea multă lume la cursă, a fost o alergare destul de lejeră din punct de vedere al spațiului, în rest a fost o cursă ca toate celelalte, din punct de vedere fizic, ochiul s-a bucurat totuși de o priveliște aparte. Este chiar tare să poți să participi la astfel de curse în locuri diferite ale lumii, să îți bată alt aer în față, să ai altă perspectivă asupra vieții!

      

Așa a arătat cursa la care am alergat și pe care am terminat-o în 57 de minute. O experiență frumoasă încheiată fără medalii și premii dar care a adus zâmbet, voie bună și un strop de caritate, combinația perfectă!

Imediat după ce cursa s-a încheiat am plecat la Nisa. Mi-am făcut un duș și m-am întâlnit cu susținătorii mei prezenți în spirit. Am plecat la colindat. Mai aveam doar câteva ore și trebuia să ne întoarcem acasă. Vremea a ținut cu noi, chiar dacă a mai bătut vântul a fost soare și destul de cald. Ne-am dus să vedem Nisa de sus, la un fel de castel, dacă aveți noroc, ceea ce nouă ne-a lipsit poate pentru că eram în data de treisprezece, puteți lua liftul. Dacă v-ați născut sportivi, scările vă stau la dispoziție zi și noapte.

  

Cam așa arată de sus. Nu am avut prea mult timp să îl savurăm, dar a fost suficient.

    
 

Cam asta a fost mini vacanța noastră! Soare, mare și sare. Și condimentată cu mult zâmbet!

Eze. Antibes. Cannes.

Poate că pentru unii nu este ordinea tocmai corectă, dar este pentru mine, mai ales că este exact ordinea în care le-am vizitat. Ziua am pornit-o destul de greu. Domnul de la hotel ne-a sugerat să luăm un autobuz care ducea aparent până sus la Eze, și da, tare sus mai este, doar că a cam greșit cu estimatul. Am mers până la stația de autobuz cam patruzeci de minute, nu neapărat deranjant, ba chiar plăcut aș putea spune, mai ales că era prima dată când vedeam Nisa pe timp de zi, doar că autobuzul nu ne-a dus tocmai unde ne-am dorit și imaginat, așa că am fost nevoiți să așteptăm un alt autobuz care ne-a dus până sus. 

   
 Sugestie, luați trenul până la Eze sur la mere, parcă, franceza mea este lamentabilă, iar de acolo, bine nu chiar din gară ci după ce urcați ceva trepte, autobuzul 83. Cel din urmă circulă rar așa că sugerez să aflați care-i este programul și după aceea să vă orientați la tren, care circulă parcă puțin mai des. 

Pe drum, cât vezi cu ochii, doar mare. Și soare, dacă ești norocos ca și noi, dar coasta nu ar fi de azur dacă nu ar fi așa de luminoasă. Priveliștea este superbă!

  
Eze este foarte mic, dar are un fel de cetate pe străduțele căreia te poți plimba și care este locuită pe alocuri. Sunt și hoteluri aici așa că dacă doriți să vedeți totul de sus, foarte sus, vă recomand să faceți o rezervare, nu aveți cum să fiți dezamagiți.

    
 

Tot aici, undeva sus, se așterne o grădină japoneză, cam toate sunt japoneze la ei, la francezi. Intrarea este patru euro iar senzația este de milioane! Nu ratați în niciun caz, vor fi cei mai buni investiți/cheltuiți patru euro de pe Coasta de Azur!

   
 

Am petrecut cam două ore la Eze, orașul este mic iar noi mai aveam de mers. Următoarea oprire a fost la Antibes, puțin înainte de faimosul Cannes. Un orășel mic dar care este vestit pentru portul său. Pentru mine însă cea mai mare încântare a fost să văd Alpii și marea în același plan. Nu am zăbovit mult, castelul disponibil era închis așa că nu aveam ce face mare lucru.

  

Și uite-ne ajunși și la Cannes. Nu pot spune că am căzut pe spate. Totuși, spre deosebire de Monaco, Cannes are și un orășel vechi, foarte cochet de unde poți admira orașul. Promenada este plină de restaurante și cafenele, dar și de magazine ce aparțin unor case faimoase de modă, bani să ai. Și să nu ai ce să faci cu ei.

     
    

Seara a fost răcoroasă și scurtă, iar drumul de întoarcere prea lung, din cauza multor opriri, din cauza plimbărilor prea lungi, din cauza aerului din porturile franțuzești, sau datorită lui. Urma ultima zi de vacanță și o cursă de zece kilometri, dar da, relatarea cu o altă ocazie. Curând.
 

Menton și Monaco.

Chiar, cine a auzit de Menton? Blonda! Și se pare că dacă faci ceva research pe net, chiar există, este undeva după Monaco, spre granița cu Italia, la doar câțiva kilometri.

Planul l-am făcut de seara. Aveam să mergem la cele două, plus una, la care nu am mai ajuns dar de care vă voi povesti mâine. Zis și făcut! Am mers la gară ca să cumpărăm bilete. Dacă ești de aici sau ai mai fost și știi care e treaba, și ai card de debit sau credit, îl poți achiziționa direct de la aparat. Dacă ești un turist debusolat, sau mai mulți, în cazul nostru, iei un bon de ordine, aștepți să fii chemat de un angajat, mergi îi adresezi o sută de întrebări/ secundă, plătești și te alegi cu biletul. În funcție de zona în care alegi să mergi, prețul este diferit. Un aspect pozitiv este acela că, poți urca și cobarî din tren fără probleme atâta timp cât nu depășești locul cel mai îndepărtat pentru care ai plătit. Noi am ales Menton, care ne-a fost și prima oprire. Biletul până acolo și înapoi ne-a costat zece euro optzeci/ persoană.

  
Am ajuns relativ repede, cam jumătate de ceas ne-a luat. Orașul nu este foarte mare, toate drumurile duc către port și către centru. Gara este în proximitate, nu ai nevoie să mergi prea mult pe drumuri. Există birouri turistice care îți oferă toate informațiile de care ai sau nu nevoie, lumea vorbește și engleză, poate un procent mai mare decât cel la care m-aș fi așteptat în mod obișnuit pentru Franța.

  
Ne-am plimbat ceva timp, nici nu știu când au trecut orele. Am trecut pe rând prin port, prin centrul orașului, ne-am pozat și ne-am bucurat de soare, de mare nu am putut, din păcate, sau poate doar din punct de vedere vizual și am pornit spre gară pentru a ajunge la faimosul Monaco.

  
Și am ajuns. Lux. Opulență. Bani. Bani. Mulți bani. Soare. Iahturi. Mașini. Miha. Noi. 🙂

 Am mers întâi la stadion, nu știu dacă constituie un punct de atracție dar am avut ceva de ridicat de acolo. Se făcea ca exact în acest sfârșit de săptămână să aibă loc un maraton, nu aveam cum să îl ratez, m-am înscris la zece kilometri, dar despre asta, mai târziu.

  

După ce am terminat treaba acolo, am pornit către port. Da, porturile sunt peste tot, mai mari sau mai mici, cu fel și fel de iahturi.

  
Cam așa se vede de sus, de la palatul prințului de Monaco, o parcare de iahturi. Palatul este mic, nu seamană cu cel al reginei Elisabeta, de exemplu. Și din punct de vedere securitate lucrurile sunt mult mai simple, două gărzi păzesc cele două intrări, par a le fi suficiente.

  
  

Cazinoul nu mi-a părut a fi un punct de atracție, deși este cel mai vizitat dintre toate, așa că nu l-am vizitat. Frumoasă este însă priveliștea, tare norocoasă combinația dintre mare și Alpi, atât pentru localnici cât și pentru turiști.

 

 Cu greu veți găsi un supermarket, indiferent de zona în care mergeți și mai ales în centru. Și dacă e și sfârșit de săptămâna și îl găsiți, cel mai probabil va fi închis. Mulți francezi fumează, mai mulți decât în alte tări europene. Și mai mulți au câini, care îi însoțesc peste tot, un big like din acest punct de vedere!

Monaco a fost ok, nu m-a dat pe spate. Eze totuși parcă a meritat efortul, dar despre el doar mâine..

Nisa. By night.

Da, știu, din nou în vacanță, dar una scurtă.. De Joi seara până Duminică se poate spune că nici nu se pune, pe bune!

  
Cum am ajuns noi aici și mai ales de ce? Blonda, în căutare continuă de vacanțe, a găsit o super ofertă. Blueair pâna la Nisa și cazare la un hotel de patru stele pe numele-i Villa Bougainville, aproximativ 150 de euro/persoană/sejur, extrem de pertinent pentru o astfel de excursie. Camerele hotelului sunt extrem de mici dar foarte cochete și curate, și oare de ce altceva ai nevoie atunci când stai mai mult pe drumuri?

  
Am ajuns destul de târziu, după ce am luat autobuzul din fața aeroportului. Să nu vă chinuiți să căutați o gheretă de bilete, nu există, dar puteți plăti fără probleme  în autobuz, soferului, evident, iar prețul este de un euro cincizeci pentru fiecare călătorie în parte. Ne-am cazat, am băut o cafea la hotel, din partea casei, și am pornit să cercetăm. Hotelul este situat lângă gară, relativ aproape de centrul orașului, la aproximativ cinsprezece minute distanță. 

  
Deși ziua sunt aproape cinsprezece grade, seara poate deveni destul de răcoroasă așa că vă recomand să aveți la voi o geacă mai groasă. Nici vântul nu se lasă mai prejos, o eșarfă v-ar putea face seara mai frumoasă. Și ochelarii de soare sunt utili, ziua, evident, noaptea în club, nu știu ce să zic..

  
Plimbarea a fost destul de lungă, mie una îmi place să admir locurile în care merg, și seara, parcă au altă savoare, alt farmec, alt aer. Fiind chiar lângă gară am întâlnit pe drum fel și fel de personaje, colorate și ciudate. Dezavantajul unei țări dezvoltate este că toată lumea vrea să se refugieze aici, și neavând ce face cerșesc și dorm pe stradă, un aspect neplăcut atât pentru turiști cât și pentru localnici, sunt sigură. Dacă neglijați acest aspect, Nisa este un orășel cochet, cu palmieri și mare, cu clădiri vechi care emană istorie și care încântă, sau cel puțin aduc o stare de bine.

  

Seara s-a scurs repede iar somnul a venit destul de greu, poate din cauza oboselii sau poate din cauza entuziasmului crescut. Ziua ce avea să urmeze ne ducea în locuri noi, iar răbdarea nu își mai găsea locul. Monaco ne aștepta, și nu era singurul, dar asta într-un episod viitor, dar știați asta deja, nu?

Cotidian.

Începea să îi simtă lipsa, iar privirea lui din acea ultimă seară avea să îi aducă pe buze un zâmbet dulce-amărui. Era cu capul în nori, chiar dacă el îi era iluzie, era iluzia ei și avea să se bucure de ea! Cine era oare în măsură să o împiedice? Nici el nu putea face asta, nu avea cum să îi iasă din cap, așa, de bunăvoie, ar fi trebuit să nu fi intrat, dar era deja prea târziu. Era fericită. Aștepta cu nerăbdare clipa ce avea să urmeze, chiar dacă se ferea să apară și era chiar târzie. Privea viitorul cu entuziasm. Un entuziasm ieșit din comun ei. Ea, atât de cerebrală și stăpână pe sine și propriile trăiri. Nu știa ce avea să îi rezerve, dar zâmbea. Îi era suficient. Zâmbea vieții împinsă de trăiri ce aveau să schimbe ceea ce credea de neclintit. El nu știa. Sau poate că da. Și uite așa viața a început să curgă pe acorduri fine cântate la unison de două suflete care s-au găsit rătăcite fiind în cotidian.

Ziua mamei. 

Recunosc, sunt o fire practică. Îmi place să fac cadouri, să surprind, dar încerc să dăruiesc lucruri folositoare, că zâmbetele și dragostea nu sunt luate în seamă, sau poate prea puțin. Îmi place să fac oamenii să zâmbească, îmi place să știu că am putut să îi fac fericiți chiar și pentru o clipă, cam cât durează o bătaie din gene sau un sărut pe obraz. E chiar tare! 

Când vine vorba de mama sunt puțin mai directă. Ca și în alți ani, și anul acesta am procedat la fel: 

– Ce faci? Ce ai vrea de opt Martie?, am întrebat-o eu aseară în timp ce făceam niște cumpărături.

– Nu vreau nimic, mami. Așa îmi spune ea chiar dacă am optsprezece ani 🙂 și sunt pe picioarele mele de aproape tot cam atâția, tot ani.

Traducerea mea este următoarea.. Tare mult mi-ar plăcea să te surprind, să te bucur, să fac pentru tine măcar unu la sută din ceea ce ai făcut și faci pentru mine, doar că sunt prea prinsă cu tot. Cu munca, cu sportul, cu prietenii, cu viața personală. Atât de mult încât uit. De mine, de tine, de cât de importantă îmi ești, de cât de mult te respect și iubesc, de toate cuvintele din lume pe care meriți să le auzi și pe care am uitat să le rostesc! Și nu pentru că ești mama mea ci pentru că ești un om deosebit, un suflet cald, o minune ce mi-a fost trimisă să îmi călăuzească și păzească pașii. Pași ce s-au depărtat, pași ce au învățat, pași ce au colindat, pași ce nicicând nu au uitat de unde au plecat. Pașii pe care îi privești cu tristențe când pleacă și cu bucurie când se apropie. Mi-ar plăcea să te surprind mai mult, să te bucur mai tare, să fii mândră de mine. Dar parcă am mai zis asta, nu? Înseamnă că așa este. Nu știu de ce nu o și fac, încă mai am timp.

Nu vreau nimicul mamei se traduce mult mai ușor și mai cald. Dacă tu ești sănătoasă și fericită eu nu mai am nevoie de nimic!

Mami, sunt sănătoasă și fericită! Și îți multumesc din suflet că doar de atât am nevoie ca să fiu un om împlinit! Și nu uita că te iubesc, chiar dacă timpul se scurge în defavoarea noastră. Mulțumesc mama! Îți mulțumesc!