Cotidian.

Începea să îi simtă lipsa, iar privirea lui din acea ultimă seară avea să îi aducă pe buze un zâmbet dulce-amărui. Era cu capul în nori, chiar dacă el îi era iluzie, era iluzia ei și avea să se bucure de ea! Cine era oare în măsură să o împiedice? Nici el nu putea face asta, nu avea cum să îi iasă din cap, așa, de bunăvoie, ar fi trebuit să nu fi intrat, dar era deja prea târziu. Era fericită. Aștepta cu nerăbdare clipa ce avea să urmeze, chiar dacă se ferea să apară și era chiar târzie. Privea viitorul cu entuziasm. Un entuziasm ieșit din comun ei. Ea, atât de cerebrală și stăpână pe sine și propriile trăiri. Nu știa ce avea să îi rezerve, dar zâmbea. Îi era suficient. Zâmbea vieții împinsă de trăiri ce aveau să schimbe ceea ce credea de neclintit. El nu știa. Sau poate că da. Și uite așa viața a început să curgă pe acorduri fine cântate la unison de două suflete care s-au găsit rătăcite fiind în cotidian.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s