Ioana.

– Ioana, ai aflat?, o întrebă o prietenă pe un ton ștrengăresc.

– Ce anume ar fi trebuit să aflu?, răspunse ea tot cu o întrebare, curioasă fiind, din fire.

– Ești adoptată! Părinții tăi adevărați sunt alții decât cei pe care îi strigi tu mama și tata!, spunse Irina pe un ton superior, mândră de isprava sa.

– Nu te cred! Minți!!! Nu are cum să fie adevărat! Mi-ar fi spus dacă ar fi avut ce, dar nu, nu are cum, imposibil!!! De unde știi asta?, întrebă ea plângând și neștiind ce să creadă.

– I-am auzit pe ai mei cum vorbeau despre asta! Se întrebau când oare vei afla, și ia uite, ai aflat!, și un zâmbet ironic îi lumină fața.

– Minți!, spuse Ioana și îi întoarse spatele. 

În viața ei nu își amintise să fi alergat atât de repede. Drumul pe care de obicei îl parcurgea în douăzeci de minute, îl alergase acum în cinci. Fața îi era inundată de lacrimi, iar vorbele Irinei îi răsunau puternic în cap. Oare era așa ceva posibil? Oare a fost mințită timp de treisprezece ani? Adoptată? Ea? Răbdarea îi devenise nerăbdătoare să afle adevărul. Izbi ușa de perete și încercă să adreseze o întrebare, doar că nu mai avea aer, nu mai avea putere..

– Ioana! Așa se intră în casă? De unde atâta grabă?, o întrebă mama ei pe un ton calm dar care suna a avertisment. Nu o vedea, gătea și era cu spatele la ușa de la intrare, zgomotul fuse cel ce o dăduse de gol..

Ioana tăcea. Și plângea. Cuvintele îi rămăseseră încleștate între dinți. Nu le putea pronunța, dar le gândea, le urla, le ura! 

– Ioana!!! Cu tine vorbesc.., spuse ea în timp ce se întorcea cu fața către aceasta.

– Doamne!! De ce plângi? Ce s-a întâmplat? Ioana, vorbește, te rog!

– A, a, a…

– Mama, mă sperii! Spune ce ai pățit! Cine te-a supărat? Ia un loc. Uite și puțină apă. Acum liniștește-te și spune-mi care este problema. Da?

– Irina, a, a..

-Așa, ce e cu ea? A pățit ceva? Sau?

– Nu. Ea nu. Ea mi-a spus că sunt adoptată!, și plânsetul devenea din ce în ce mai puternic.

Mama Ioanei amuți. Nu era pregătită pentru așa ceva. Nu acum. Nu în acest fel. Nici nu știa de unde să înceapă. Cu lacrimi în ochi o strânse în brațe pe Ioana și îi șopti:

– Ioana, te iubim! Ești copilul nostru și te iubim până la cer, înapoi și până la ultima suflare… Ești și vei fi mereu Ioana noastră!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s