Ana.

Îl ura. Pentru modul în care respira, pentru felul în care o trata, pentru întreaga sa ființă. Camera ei îi era refugiu. De fiecare dată. Acolo știa că este în siguranță, cel puțin fizic. Gândurile nu îi dădeau pace niciunde, dar măcar nu îl mai vedea, nu îl mai auzea, nu îi simțea privirea invazivă, nu își mai înghițea lacrimile atât de sărate. 


Sursă foto: endchildabuse.org

– Și când te gândești că un părinte ar trebui să te protejeze! Dar el nu, nu știe decât să rănească, să lovească cu toate cuvintele din lume, să facă să doară! Ce vrea? Ce?, își întreba mama care dădea neputiincioasă din umeri. Îl iubea, sau asta credea ea că simte, nu avea cum să aibă un răspuns coerent.

– Încearcă, mama, încearcă! Știi și tu prin câte a trecut. Îți vrea binele, chiar dacă nu înțelegi asta acum..

– Dar pe mine cine mă mai înțelege? Cine? Lasă că am să plec eu de aici și am să mă duc cât de departe pot. Cel mai departe. Să nu îl mai văd! Niciodată!

Copila transformată forțat în adult și-a găsit fericirea în brațele unui bărbat și a decis să își întemeieze o familie în ciuda amenințărilor tatălui. Era liberă. În sfârșit! Avea lângă ea un bărbat care o iubea, o asculta, îi oferea ceea ce i-a lipsit mereu, înțelegere. 

Zilele s-au transformat în ani. Ura s-a transformat în iubire. Ea s-a transformat în mama ei, iar el, era de la început, deși neperceput, tatăl ei. De ce îi era teamă, de aia nu scăpase, și nici măcar nu realiza asta. Retrăia trecutul, de data aceasta simțind cea mai puternică dragoste! Trebuia să îi demonstreze zi de zi că merită să fie iubită, că merită să aibă o opinie, că merită să respire, că merită! Toată viața a fugit de ură, de răutate, dar a ajuns să o confunde cu iubirea, cu normalitatea. 

Astăzi nu se mai întreabă. Acceptă. Sacrificiile sunt bune, se minte, îl iubesc, se minte, mă iubește, se minte. Sau de fapt chiar asta simte. A uitat să privească cu ochi de copil care judecă și decide ca un adult. E mai bine așa, mai puțin dureros. 

Zilele trec. Ea îl iubește. El o privește de sus cu indignare. Zilele trec…

Advertisements

Odă pentru mama..

Tu, gându-mi cel mai bun,

Tu, mamă, cum, necum..

Tu, omul fericit,

Tu, om de neclintit,

Tu, tot, indiferent,

Tu, bine.. evident!

Tu, azi și ieri, și-oricum,

Tu, zâmbește-mi, acum!

Tu, bucurie pură,

Tu, lume fără ură..

Tu, ne ești doar iubire,

Tu, chef de nemurire!

Tu, trăiește acum,

Tu, noi, oricând, oricum…

Regăsire..

Refugiu-n cuvinte, în gânduri, în minte,

Și totu-i pustiu, dar atât de viu..

Prezentul nu doare, trecutu-ți apare,

În pumn tu îl strângi, departe-l arunci,

Privești înainte, nu crezi în cuvinte,

Doar faptele-ți spun, ce simți, un nebun..

În jurul tău ceață, ai viața în față,

Îți spun, și te-adun, asumă-ți acum…

Asumă-ți tăcerea, asumă-ți placerea,

Asumă-ți ce ești, asumă-ți când crești,

Asumă-ți iubirea, și dezamăgirea,

Asumă-ți și locul, dar nu și norocul,

Asumă-ți și taci, de tu te complaci,

Asumă-ți durerea, nu-ți nega vederea,

Căci tu ai ales, și-apoi ai cules,

Iar dacă-i venin, și de îți e chin,

Asumă-ți frumos, ai ales pe dos..

În pumn tu îl strângi, departe-l arunci,

Dar nu-i prea târziu, el încă e viu!

Așa ai ales, atunci avea sens..

În gânduri se simte, acum cine minte?!

Alege, clădește, fă-ți lumea poveste,

Asumă-ți și-nvață, iubirea e-n față,

Deși nu mai crezi, alege-ai să vezi..