Prințesa din castel.

Nu te încrede-n ceea ce pare evident,

Tu ai uitat, că-n viață, nimic nu-i permanent?

Zău, nu îți face bine, a te mai crede zeu,

Zen-ul, ce-a fost în mine, s-a transformat în leu..

Un arsenal de temeri, îmi zidesc un castel,

Cuvintele-s cimentul, tu mă ajuți, nițel..

Nu va scapa, ea, toanta, se prea fălește el,

Sunt zidurile groase, o ajut eu, de fel!

Nu pot a mă preface, iubesc când îmi e greu,

Mă plâng, poate ajută, se ve schimba, știu eu…

Castelul e al nostru, doar eu-s închisă-n el…

El doar ridică ziduri, mă vede, sau e greu?

Poate, odinioară, i-am fost cum a vrut el..

Acum sunt doar o umbră, prințesa, din castel!

Mărturisire.

Deși prea rar ajung să îți mărturisesc,

Mărturisesc acum, timid, că te iubesc!

Iubesc cum îmi transformi tot rău-n bine,

Bine tu faci oricui, doar c-o privire,

Privire ce cu dragoste m-alină,

M-alină oricum, atunci când ești de “vină”,

Vină tu ai că mă iubești prea tare,

Tare și mult, chiar dacă poate doare!

Doare când uneori n-am chef de viață,

Viață amară-ți fac, devreme-n dimineață..

Dimineață mă-ntrebi dacă sunt bine,

Bine, răspund, dar tu mă știi, nu ține!

Ține sau nu, dar tu mă strângi în brațe,

Brațe ce caută, dorințe și speranțe..

Speranțe în mii de culori și nuanțe,

Nuanțe de iubire ce-și doresc,

Doresc să știi, că îți mărturisesc,

Mărturisesc că te iubesc de când mă știu,

Știu că a-ți spune asta, nu-i târziu!