La mulți ani! Sănătoși.

A mai trecut un an. Atât de repede! Pe măsură ce creștem, parcă din ce în ce mai repede. Pentru unii a fost un an bun, pentru alții, mai puțin bun. Eu consider că a fost un an minunat. Sunt sănătoasă, cei dragi mie sunt bine, chiar nu am de ce să mă plâng. Nu am tot ce am nevoie, și aici nu vorbesc de chestiuni materiale, oricum alea mai puțin contează, dar sunt sigură că tot ce îmi lipsește, urmează să apară. Sunt mulțumită de absolut tot ce am. Sunt fericită că în viața mea există mulți oameni frumoși cărora le pasă de mine și de care îmi pasă cu tot sufletul. Și suntem toți sănătoși. Oare suntem conștienți 100% despre cât de important este acest aspect? Oamenii tind să uite. Realizează acest lucru numai atunci când trec printr-un impas, ei direct sau cei dragi lor.
Chiar știu că discutam cu mama despre un anumit aspect legat de sănătate, de ceea ce s-ar putea întâmpla, indiferent de voința noastră, cum ar fi un accident. Da, poate sună sinistru, dar se poate întâmpla. Amândouă am căzut de acord, că dacă ceva s-ar întâmpla, dacă ar fi să fim într-o comă, am fi de acord să ne donăm organele, ce să mai facem cu ele? Măcar așa, am putea să salvăm minim o viață.
De ce sunt oamenii așa egoiști? Da, e greu să pierzi pe cineva drag, dar dacă poți salva o viață, de ce să nu o faci? Dacă ai fi tu în postura celui care ar avea nevoie de așa ceva, ți-ai schimba perspectiva?
Am dat un exemplu dus la extrem, eu îmi doresc să trăiesc o veșnicie, deși nu cred că am să pot, dar vreau doar să subliniez cât de importantă este sănătatea și cât de rar de amintim de cât de norocoși suntem de fapt.
Vine un an nou. Eu îmi doresc să fim sănătoși, restul le rezolvăm noi cumva, cândva.
Drept urmare, vă întreb și eu ceva, cum a fost anul ce a trecut pentru voi? Dacă mă citiți, înseamnă că a fost extraordinar, și nu din pricina mea…

Exprimare liberă!

Astăzi m-a sunat o prietenă. Nu înțelegea de ce nu vede postările făcute de mine pe Facebook, care mai nou duc aici. Una la mână. A doua la mână, m-a întrebat dacă eu scriu tot ceea ce se regăsește pe acest blog, și nu e prima care mi-a adresat această întrebare.
Am zis să fac un anunț public în acest sens. Da, eu am scris fiecare cuvânt, am pus fiecare virgulă și ca atașament, un strop din sufletul meu și asta am de gând să fac cu fiecare ocazie. Poate că oamenii mă percep altfel, nu într-un sens negativ, doar altfel.
Cred că toți purtăm anumite măști, nu din răutate sau ca să ne prefacem, ci pentru protecție. Nu înseamnă că dacă zâmbesc, nu am probleme. Nu înseamă că dacă plâng, nu sunt fericită. Nu înseamnă că dacă mă bucur, nu am suferit niciodată. Pentru mine acest blog înseamnă libertate, în exprimare și gândire. Nu îmi pasă dacă sunt sau nu judecată, nu mă interesează dacă interesează. Aici pot fi eu. Aici pot spune ce doresc, când doresc și cum doresc. Aici eu sunt cea mai importantă. Este filmul meu, fără subtitrare. Îl înțelege cine vrea și dacă vrea. Cred că și în viața de zi cu zi sunt așa, sinceră, directă și nu îmi place să mă ascund după degete. Oricum, tastatura, fie ea și de pe telefon, îmi oferă o anumită libertate. În plus, am acel răgaz, acel moment unde nu trebuie să mă justific pentru niciun cuvânt sau nicio acțiune. Mă am pe mine, doar pentru mine.
Și altă întrebare venită din “public”, când mai ai timp și pentru a scrie pe blog? Timp avem cu toții, doar că nu știm ce să ne facem cu el. Ideile curg, vin atât de natural încât nu pot și nici nu vreau să le opresc. Am o idee, mă apuc să o aștern pe “hârtie”. Totul se întâmplă foarte rapid, mai mult timp îmi ia să fiu atentă la diacritice. Timp? Îmi fac pentru ceea ce îmi face placere, și văd că nu doar mie, lăsând modestia la o parte, nu că în alte circumstanțe m-ar caracteriza :).
Nu vreau să par egoistă, dar scriu în primul rând pentru mine. Și după, recunosc, aștept reacțiile voastre. Și mă bucur atunci când aud de bine și mă mobilizez atunci când aud de mai puțin bine.
It is just me, myself and I. Și blog-ul acesta. Și voi. Vă mulțumesc și mai aștept întrebări, sigur voi avea toate răspunsurile la mine.  🙂

Revelion. Panică!

A mai rămas a zi. Întrebarea care se află pe buzele tuturor este : ce faci de revelion? Fraților, este doar o noapte. O noapte ca toate celelalte, doar ca presiunea este mult mai mare! Neapărat trebuie să mergem undeva, la munte, restaurant, club, oriunde. Și neapărat trebuie să plătim serios pentru un asemenea privilegiu. Să dai cu tunul și nu mai găsești un loc liber nicăieri. Lumea își face planuri pentru noaptea asta mare începând cu luna August, să fie siguri că găsesc ceva “ca lumea”. Banii? Nu sunt o problemă, mâncare și băutură să fie, ba chiar doar băutură, e suficient. În plus, trebuie să te îmbraci frumos, rochie nouă, pantofi, genți, nu ai voie să treci anul altfel. Alți bani, altă distracție. Da’ ne plângem, că nu avem bani, că e greu etc.
Cel mai tare, mă enervează unii și alții care-și dau cu presupusul. Gen, aha, lasă că am văzut eu că ai bani, mereu pleci pe nu știu unde. Păi plec, aici ce să fac, să sparg 1000 de ron pe o seară sau vara, cam aceiași bani pe un weekend la mare? Mai bine mă plimb, cunosc, văd, experimentez și mă bucur de viață.
Eu nu știu ce fac de revelion și nici nu mă interesează! Poate că am să dorm, ca să am putere să merg pe pârtie a doua zi, habar nu am, nici nu m-am gândit.
Voi, ce faceți de revelion?
Orice ați face, să o faceți din suflet și cu persoanele care vă sunt dragi. Să ne vedem cu bine în 2015, mai sănătoși, mai buni, mai iubitori și mai darnici!
Este doar o noapte, și s-ar putea să nu fie de vis. După aceea, un alt an, care va trece la fel de repede și în defavoarea noastră, alte planuri, mereu aceeași.
Vă pup și numai bine!

Iertarea.

Am o prietenă, foarte bună, care trece printr-o perioadă mai dificilă din punct de vedere personal. Cunosc prea bine situația, am trecut și eu prin ea. Nu este o mândrie, dar mă pot identifica mai bine cu ceea ce simte ea acum. Ură, dezgust, lipsă de încredere. Le-am simțit și eu la un moment dat. Mai ciudat este că toate aceste sentimente le-am avut tocmai pentru persoana pe care am iubit-o cel mai mult! Persoana care la un moment dat a fost totul pentru mine, iubit, prieten, amant, aerul pe care îl respiram. Când am decis să o iau pe un alt drum, separat de cel de până atunci, a început să-și arate adevărata față. Nici măcar nu-l mai cunoșteam, aveam impresia că vorbesc cu un străin, cu un om fără de suflet care nu a simțit niciodată nimic față de mine. Mă ura. Și eu îi răspundeam cu aceeași monedă! Am ținut-o așa o perioadă. Mă enerva simplul auz al vocii lui, orice replică sau gest. Nu-l mai suportam. Furia îmi lua mințile și nu îmi dădea pace, nu mai știam ce este liniștea. Până într-o zi când m-am hotărât să-l iert. A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. Nu ar fi meritat iertare, dar o meritam eu. L-am iertat pentru a-mi regăsi liniștea, seninătatea și fericirea. L-am iertat pentru a putea merge înainte pe drumul meu, drumul meu fără el, fără păcatele lui, fără răutăți gratuite. Relaționăm și astăzi, ca doi oameni normali. Nu mai nutresc niciun sentiment pentru el, nici măcar de indiferență. Parcă nici nu a trecut prin viața mea, deși a lăsat urme. Totul datorită iertării. Da, poate nu e corect, poate nu meritam dar am primit, poate ar fi trebuit să-i fac rău, dar cu ce ar fi schimbat toate astea situația? Cu nimic. Ba mai mult, mi-ar fi fost mie mult mai rău. Când un om îți face rău, fă-i un bine, pentru tine, te va bucura mult mai mult.
Iartă-l, draga mea, pentru tine și pentru liniștea ta!
Te iubesc!

Ochii mari!

Există o vorbă gen, ochii sunt oglinda sufletului. Și eu cred lucrul ăsta. Dacă ne uităm suficient de atent în ochii celor din jur, ne vom putea da seama de ceea ce simt. Asta dacă nu cumva dorm :).
Primul impact pe care îl avem cu un alt om are legătură cu atingerea, de obicei a mâinii și cu contactul vizual. De acolo începe totul. De acolo se dezvoltă sau nu o relație, de amiciție, de dragoste sau strict că așa trebuie, gen de muncă fără alte implicații. Și totuși, în funcție de ce anume ne alegem prietenii sau oamenii cu care ne dorim să petrecem timpul? Ce anume ne leagă? Comunicarea verbală reprezintă cu siguranță un factor important, prin vorbe ne alimentăm creierul, dar inima se ghidează și după alte principii. Inima se alimentează cu emoții, care sunt exprimate prin ochi. Unii ar spune că și prin atingeri, dar atingerile sunt mai mult instinctive. Îți place, atingi. Simți, ochii îți strălucesc, zâmbesc și se îmbunează. Și deși poate uneori dorim să infrânăm anumite emoții, ochii ne trădează. Creierul spune nu, dar sufletul  spune da, prin ochi. Sau creierul spune, ești bine, dar ochii spun total altceva. Așa că, oricât am vrea să ne ascundem sau să ne mințim, ochii noștri ne trădează. Și ne vor da de gol, de fiecare dată. Dragostea, tristețea, fericirea, dezamăgirea, toate ies la suprafață cumva, doar să deschidem bine ochii și le vom sesiza, la noi și la cei din jurul nostru. Așa că, ochii mari!

Invidia.

Viața mea este destul de ocupată. Fac eu cum fac și îmi găsesc mereu câte ceva de făcut. Prietenele mele mă întreabă de ce mai plătesc chirie, că oricum stau acasă mult prea puțin. Păi și acasă ce să fac? Să mă uit la TV? Asta încerc să fac chiar acum, dar mă plictisește, așa că plec la sală. Am prieteni care au o familie, copii și care îmi spun că mă invidiază. Probabil că și-ar dori și ei să facă anumite lucruri doar că timpul nu le permite. Eu pe de altă parte, mi-aș dori să fiu în locul lor. Nu știu dacă simt invidie, nici ei nu cred că simt asta de fapt, dar o parte din mine tânjește după anumite chestiuni legate de familie. Când o voce de copil îți spune că te iubește, toate trec. Compensează sala sau orice altă activitate, pentru că este cel mai curat “te iubesc” pe care îl poți auzi vreodată. Cred că toți am simțit asta la un moment dat, invidie. Fie că e vorba de timp, familie, bani, toți ne-am dori câte ceva din ceea ce nu putem avea sau nu avem la acel moment. Nici nu știu dacă termenul invidie este unul potrivit. Poate dorința de a face sau a avea ceva la un moment dat când nu putem avea parte de acel ceva. Mai sunt și cazuri extreme, oameni care nu sunt niciodată mulțumiți cu nimeni și nimic, care vor mereu mai mult și mai mult. Ei simt acest sentiment cel mai puternic, se compară mereu cu alții și nemulțumirea și bârfa sunt pe primul loc. Nu aș putea să trăiesc așa. Tot ce fac, la acest moment, este să iau viața ca atare și să mă bucur de ea. Mult sport, multe întâlniri cu prietenii, multă distracție și cât mai multe călătorii. Poate că viața mea se va schimba la un moment dat, și atunci voi fi fericită și voi încerca să mă bucur de o nouă experiență. Sau poate va rămâne așa și tot fericită voi fi. Alegerea o fac doar eu, în funcție de ceea ce îmi doresc, nu în funcție de ceea ce spune societatea sau împinsă de vreun sentiment nu tocmai frumos, invidia. Așa că, acțiune!

Trecut. Prezent. Viitor.

Oamenii au cea mai mare influență asupra oamenilor. Tot ei, influențează prezentul prin ceea ce au trăit în trecut. Și uite așa apare nesiguranța, lipsa de încredere, suspiciunea.
Deși avem impresia că pornim de la zero, că totul este nou și că lucrurile vor fi diferite, ne ghidăm, involuntar, pe ce am trăit în trecut. Pe de-o parte e normal. De aceea am ajuns în acest punct. Pe de altă parte, nedrept. Nu toți oamenii sunt la fel, nu putem compara mere cu pere, nu ne putem clădi un viitor pe un trecut care nu are nicio legătură cu prezentul.
Când pornim pe un drum nou, trebuie să fim deschiși și trebuie să ne lăsăm purtați de val. Chiar dacă valul se va izbi de țărm, este mai frumos să ne gândim că nu se va întâmpla și să savurăm fiecare clipă. Altfel, riscăm să ajungem în trecut.
Viața asta este mult prea scurtă pentru a ne pune zeci de mii de întrebări, întrebări care vor da aceleași răspunsuri. Și care ne vor arunca în același punct.
Eu, încerc să mă bucur de oameni, să-i iau ca atare și să învăț de la ei. Îmi place să văd zâmbete și voie bună. Îmi place să cred că trăiesc din plin prezentul, că i-am iertat pe toți cei care m-au rănit în trecut, și îmi doresc un viitor frumos, diferit și plin de voie bună.  Un viitor bazat strict pe experiențele legate de oamenii care vor avea legătură cu el.
Suntem cine suntem și datorită sau din cauza trecutului nostru. Nu e târziu să alegem azi ce se va întâmpla mâine. Depinde doar de noi!

I want to break free!

Viața în doi sau libertatea? Ambele prezintă avantaje și dezavantaje. Când formăm un cuplu, ne dorim libertatea.  Ce atâta sacâială, unde mergi? ce faci? de ce ai întârziat? bla, bla, bla. Și câte și mai câte. Atât de multe încât tânjești după libertate. Ce bine era singur, făceam absolut tot ce îmi doream, când îmi doream și mai ales cu cine îmi doream. Fără stres. Fără o mie de întrebări pe minut. Fără fețe încruntate și lacrimi vărsate în zadar și fără sens.
Apoi, când devenim liberi, ne place la nebunie senzația, pentru o perioadă. După un timp, parcă ne lipsește ceva. Sau cineva. Care chiar dacă pe alocuri ne stresează, are și grijă de noi, ne întreabă de sănătate, ne strânge în brațe și ne spune că va fi bine.
Nicio variantă nu este cea ideală, întotdeauna vor apărea divergențe în cuplu și singurătate în afara lui. Așa că alegerea este a fiecărui om în parte. Important este să fim fericiți, să nu ne complacem în niciun fel, oricât de tare ne este teamă de singurătate. Cea mai amară singurătate este cea din cuplu.
Și totuși, există oare două ființe pe această planetă care să conviețuiască fără nicio problemă? Nu cred. Dar separat, le place? Nici asta nu cred. Greu, foarte greu! Acum simt ceva de genu’, I wanna dance with somebody, dar poate mâine, I want to break free! Așa, și? Eu să fiu fericită, și voi la fel!

Destin sau nu?

Ne naștem. Creștem. Întâlnim fel și fel de oameni. Oare este totul predestinat? Așa trebuie să fie sau depinde și de alegerile pe care le facem?
Cert este că orice om pe care îl întâlnim, ne învață câte o lecție de viață, ne influențează mai mult sau mai puțin, ne modifică viața.
Am întâlnit foarte mulți oameni. De la toți consider că am învățat câte ceva. Unii m-au rănit, alții m-au iubit. Unii au rămas în viața mea, alții au plecat. Pe unii i-am rănit, pe alții i-am iubit. Un fel de cerc vicios. Sau, what goes around comes around.
Întâlnirile fac parte din destin, deciziile, din alegeri pe care le regretăm sau nu. Cu siguranță la momentul la care luăm anumite decizii, le considerăm juste. Și uite așa, ne modificăm destinul.
Ulterior, pot apărea și regretele. Sau întrebări de genu: oare am făcut bine? Ar fi trebuit să mai acord o șansă?
Până la urmă, ce mai contează? Alegerile trebuiesc asumate. Destinul îmbrățișat. Viața trăită. Important este ce lăsăm în urmă și cum își vor aminti oamenii de noi. Destin, alegeri, who cares?
Enjoy life, everyone!

Timpul.

Ce trist este când dispare cineva, oricine, artist sau nu. Mai trist este că oamenii își dau seama de valoarea lui numai după ce nu mai e. Bineînțeles că mai sunt și excepții, dar de obicei cam așa stă treaba.
La noi în țară, cel puțin, mulți actori mari au murit în mizerie. La ce au lăsat în spate, nu meritau un așa final.
Poate ca așa e construită viața, dar uităm să punem preț pe cei din jur. Avem tot felul de scuze: nu am timp, am prea multă treabă, trebuie să fac bani. Și alergăm mereu după bani și nu ne ajunge niciodată timpul.
Timpul a devenit mai prețios ca orice. Și eu mă fac la fel de vinovată, nu am timp să fac tot ce-mi propun, sau poate-mi setez greșit prioritățile.
Și uite așa, trece și timpul și se duc rând pe rând oamenii cei mai importanți din viața noastră. Atunci începem să realizăm, să ne punem întrebări și să ne certăm. De ce oare nu l-am vizitat mai des? De ce oare nu l-am băgat în seamă când avea nu știu ce probleme? De ce acum? Ați înțeles ideea.
Timpul trece, repede și în defavoarea noastră. Este timpul să ne bucurăm de cei care mai sunt printre noi, și ei de noi. Măcar o dată la o săptămână, trebuie să găsim timp să-i vizităm pe cei dragi nouă, dacă nu, îl facem.
Sunt frumoase și amintirile, dar mai frumos e prezentul și oamenii care fac parte din el.