Regăsire..

Refugiu-n cuvinte, în gânduri, în minte,

Și totu-i pustiu, dar atât de viu..

Prezentul nu doare, trecutu-ți apare,

În pumn tu îl strângi, departe-l arunci,

Privești înainte, nu crezi în cuvinte,

Doar faptele-ți spun, ce simți, un nebun..

În jurul tău ceață, ai viața în față,

Îți spun, și te-adun, asumă-ți acum…

Asumă-ți tăcerea, asumă-ți placerea,

Asumă-ți ce ești, asumă-ți când crești,

Asumă-ți iubirea, și dezamăgirea,

Asumă-ți și locul, dar nu și norocul,

Asumă-ți și taci, de tu te complaci,

Asumă-ți durerea, nu-ți nega vederea,

Căci tu ai ales, și-apoi ai cules,

Iar dacă-i venin, și de îți e chin,

Asumă-ți frumos, ai ales pe dos..

În pumn tu îl strângi, departe-l arunci,

Dar nu-i prea târziu, el încă e viu!

Așa ai ales, atunci avea sens..

În gânduri se simte, acum cine minte?!

Alege, clădește, fă-ți lumea poveste,

Asumă-ți și-nvață, iubirea e-n față,

Deși nu mai crezi, alege-ai să vezi..

Ploi…

Aceiași ochi te văd, dar în alt fel,

Același trup și gând, acum rebel,

Aceeași eu, același tu, dar alți noi doi,

Ne-am regăsit și ne-am pierdut din nou prin ploi..

Aceeași urmă de regret, în altă zi,

Același zâmbet, cald, nu-mi aparții,

Același gând, același trup, aceiași noi,

Doar că acum nimic nu se-mparte-n doi..

Aceiași noi, dar complet diferiți, suntem război,

Și te întrebi, și mă întreb, unde e pacea? În ploi..

Alegeri

Stresați de timp, de vremuri, de probleme,

Urlăm, țipăm, ne cufundăm în ele,

Uităm ușor cum s-aruncăm o vorbă bună,

Ne amintim de ură-i, la-ndemână!

Prea judecăm, deși pătați, ce viață..

Nu ne iubim, e greu, nu prea se-nvață!

Stresați, urâți, o viață, una, ție-ți pasă?

Fii bun, fii altfel, iubește și răsfață…

Ai timp, nu-l risipi, privește-n față!

Doat tu alegi cum ești, în rest nici nu contează!

Scăpare

Și teama-mi iar devine arogantă,

Cu zâmbetu-i amar, privește nonșalantă,

Și mă apasă dur, încet, cu nepăsare,

Mă trage aproape, aproape, și simt cum iar mă doare..

Încerc să o resping, dar nu vrea, nu mă lasă,

Îi sunt captivă, clar, căci ea m-a prins în plasă..

Gânduri prea negre, scenarii amețitoare,

Asta-o hrănesc, iar ea, devine și mai mare,

Atent se pregătește, mai face o mutare,

Cu a sa influență, convinge, apoi tresare,

Încă un suflet gol, e mândră, pentru a sa purtare..

Dar eu tot sper, mă rog, ca să mai am scăpare..

Azi..

Azi se-mparte-n doi,

Azi nu e despre noi,

Azi nu am chef de tine,

Azi nu suport pe nimeni!

Azi vreau să mă iubesc,

Azi nu prea reușesc,

Azi nu mă înțeleg,

Azi plâng, azi mă reneg!

Azi nu mă lua în seamă,

Azi urlu de pomană,

Azi nu e despre tine,

Azi nu-i nici despre mine!

Azi vreau, mă mint în față,

Azi doare, nu răsfață,

Azi mă simt descentrată,

Azi râd, în altă viață…

Azi nu se-mparte-n doi,

Azi simțim, amândoi,

Azi am doar chef de tine,

Azi mă iubesc pe mine,

Azi da, și mă simt bine,

Azi se tranformă-n cine?!

Azi, dulce..nemurire…

Culoarul verde.

Grăbiți, munciți, dezinteresați, asta am devenit din păcate, atât pentru noi cât și pentru cei ce își petrec timpul alături de noi sau mai degrabă atașați de telefonul mobil sau un altfel de gadget menit să le atragă atenția de la realitate. A ajuns să nu ne mai placă ce vedem și avem în jurul nostru, așa că ne înconjurăm de un bine aparent, virtual, uitând astfel de binele ce îl putem avea și face în lumea reală. Preferăm pesimismul în loc să ne concentrăm asupra optimismului. Nu-ul este mai ușor de acceptat și de manevrat decât da-ul. Și timpul trece. Și totul rămâne la fel. Uităm de zâmbet, de culoare, de savoare, de verde, de bucuria pe care o simțeam când eram mici și ne cățăram în copaci. Dar de fapt, da, care copaci?! Nu cei virtuali, că nu se făceau pe atunci, ci copacii aceia frumoși ce ne minunau cu mărimea lor impresionantă, mai țineți minte?

Acei copaci mă îndeamnă să scriu aceste rânduri. Ei și urmașii lor care de-abia așteaptă să audă și să simtă copilăria cum îi învăluie, cum îi alintă, cum îi hrănește cu toată bunătatea din lume. De asta ducem lipsă, de copaci și de bunătate. De omenie. De iubire. De dăruire. De zâmbet. De verde.

Eu una m-am decis, noua mea culoare preferată este verde. Așa că pe 8 Iulie, împreună cu încă patru iubitori de verde, am să înot la un altfel de concurs pe numele-i Swimathon. Așa, și?!.. vă veți întreba.. Am nevoie de voi și de susținerea voastră, atât materială cât și morală. De astăzi și până pe 8 Iulie ne puteți susține, pe mine cât și echipa Culoarul Verde, donând orice sumă, pe acestă platformă, Swimathon, cu mențiunea faptului că donația este pentru Culoarul Verde! De asemenea, pe 8 Iulie vă invit să ne susțineți și live, ar cam fi o treabă. Dinamo ne va fi gazdă, așa că vă așteptăm!

Ok, dar voi ce primiți în schimb?! Toți donatorii vor primi în primul rând ceva foarte de preț, oxigen. Da, știu, nu se pune, deși contează extrem de tare. Fiecare donator care decide să nu rămână anonim va primi șansa de a planta un pomișor sau de a oferi cadou oxigen generațiilor următoare. Plantarea se va face pe 18 Noiembrie în mai multe locații ce vor fi anunțate pe viitor. Culoarul verde înoată, voi donați și plantați fapte bune. Ușor, nu? Vă mulțumesc pentru sprijin, eu și toți iubitorii de verde!

Chiar crezi? 

Tu chiar crezi că le pasă, despre a ta poveste?

Chiar crezi că îi apasă, de nu mai dau de veste?

Chiar crezi în vorbe calde, ce ascund ignoranță?

Chiar crezi că îți vor binele, sau ce-atârnă-n balanță?

Chiar crezi că-n ape tulburi mai există speranță?

Chiar crezi că se tratează? Tu chiar crezi într-o șansă?

Tu crezi, chiar crezi, și știi prea bine, ei, nu dau importanță…

Când mă privesc prin tine..

Ai reușit să faci din mine doar iubire,

Și când mă văd, o fac privindu-mă prin tine,

Și mă alinți în gând, iar zâmbetu-ți trădează,

Tandrețea cea mai pură din sufletu-ți de gheață..

Ochi ce privesc în jur cu duritate,

Ochi ce se judecă, fără dreptate,

Ochi ce iubesc, ochi plini de demnitate,

Ochi mă privesc, plini de sinceritate..

Doar ochii tăi mă văd fără a cere,

Nimic în schimb, căci eu le sunt plăcere..

Doar tu m-ai transformat, sunt doar iubire,

Cea mai frumoasă sunt.. când mă privesc.. prin tine..

Nefericit

Și tot tu ești nefericit,

Când ai chiar tot, iar el nimic..

Și îl privești, compătimești,

Apoi iar uiți cum să trăiești..

Averi tu vrei ca să aduni,

Muncești, muncești, ca un nebun..

Uiți a te bucura,

Nu ești copil, nu-i joaca ta..

În grabă tot, n-ai timp de-oprit,

Ai viață grea, mult de trudit,

Apoi îl vezi, compătimești..

Muncești, muncești.. dar mai trăiești? 

Când gesturile îți trădează apartenența..

Astăzi este una din zilele acelea în care nervii mă determină să mă exprim în scris. Întâi Mai, zi de sărbătoare, mici, manele și alte tipuri de manifestări de gen. Am fost și noi plecați puțin, atrași de relaxare mai mult decât de muzica tare și îmbrăcămintea sumară. Dar nu de asta sunt revoltată, am alte motive, mult mai serioase din perspectiva mea. 

Autostradă, multe mașini, coadă la Fetești pentru că am rămas în trecut și ne cam place să îl contemplăm și câteodată să îl savurăm. Noi nu, am dat sms, mult mai simplu și frumos, de ce să pierdem minute prețioase în acest fel? O mașină cu nr IF 07 HNF în fața noastră. Șoferul deschide ușor geamul și cu un gest ce îi trădează bărbăția aruncă bonul fiscal, obținut cu chin după ceva minute pierdute la coadă, afară din mașină. Pe carosabil! Eu privesc siderată, nu pot să cred așa ceva! Oameni cu pretenții și fițe, păreau extrem de prețioși atunci când am trecut pe lângă ei și le-am arătat obrazul, aruncă gunoiul pe geam! Mai bine se arunca el direct din mașină, ne-ar fi făcut tuturor un favor!

Când vom învăța să ne respectăm? Cum va trebui să acționăm noi ca și indivizi pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple??? Dacă stam să așteptăm după autorități s-ar putea să ne trezim îngropați în munți de gunoaie, nu că acum am fi departe.. 

Sociatatea, formată din fel și fel de specimene arată cu degetul, fără pic de justificare de altfel, pentru că nu ia niciodată atitudine. Așteaptă. Mereu de la alții. Vorbește. De cele mai multe ori aiurea. Nu se îndreaptă ci mereu încearcă doar să repare. 

Dacă tot ești nesimțit, fă-o la tine acasă! Și încă ceva, nu te înmulți! Poate te recunoști, ah, ce mi-ar mai plăcea!